Ce patesti cand superi dive (final)

15 03 2017

A doua zi, la radio simteam tensiunea in aer. Habar n-aveam cata lume de acolo era admiratoare a Mihaelei Radulescu. Parea ca i-am suparat pe toti si cand zic toti ma refer la o colega realizatoare, care era si director de marketing, la noul director de programe, baiatul care pana de curand imi facuse butoanele la emisiune, persoane cu studii medii, nelicentiate in nimic, puse in functii de conducere si care acum simteau nevoia sa ma traga de urechi: „N-ai facut bine c-ai suparat-o pe Raduleasca!” Deodata se declansase in ei pupincurismul milenar, spiritul de turma care ingenuncheaza in fata ciobanului si gasisera tinta perfecta in care sa loveasca pentru a-si demonstra sustinerea fata de aia puternici care au banutul, painea si cutitul in mana.
Singurul noroc a fost si este ca pentru mine cea care conteaza cu adevarat este parerea publicului. Ascultatorii erau singurii in masura sa aprecieze sau sa huleasca prestatiile mele. Ei nu aveau interese ascunse, nici nu se sinchiseau de presiunile facute de bogatasi, ei deschideau sau nu radioul, atunci cand incepea emisiunea realizata de mine. Si ce sa vezi? Nu doar ca alegeau sa ma asculte, dar simteau nevoia sa-mi vorbeasca, sa-mi povesteasca, sa se apropie cat mai mult de mine, lucru care de altfel s-a si intamplat. Pe zi ce trecea primeam si mai multe mesaje, si mai multe telefoane, incurajari si scrisori (da, scrisori in era tehnologiei, fiindca aveam ascultatori sensibili si delicati). Venea spre mine un val de simpatie si de caldura care compensa toata raceala celor din jurul meu, de la radio.
Mi-am vazut de treaba in continuare, numarand editiile emisiunii si bucurandu-ma din tot sufletul ca ma apropiam de cea cu numarul 100. Apoi, urma o vacanta. De aceea, m-am gandit ca ar fi minunat sa organizam o intalnire cu ascultatorii mei, si cu cei activi, dar si cu cei care doar ascultau fara sa interactioneze cu mine. Voiam sa ne cunoastem personal, sa ii privesc in ochi si sa le multumesc ca mi-au fost aproape in cele mai grele clipe si mi-au dat forta sa merg mai departe, fara ca macar sa stie. Am cautat loc de intalnire si am gasit, m-am ocupat si de organizare dupa ce, in prealabil, cerusem acordul patroanei. Am invitat toti parintii care ascultau „Clubul parintilor isteti cu Nouria”, dar si specialistii care avusesera interventii de-a lungul celor o suta de editii.
Despre viitorul emisiunii insa nu sufla nimeni nimic la radio. Trecuse putin timp de la conflictul cu diva, cei din jur erau destul de evazivi, iar trepadusii care empatizasera cu ea si blamau nedreptatea pe care o facusem (aceea de a spune adevarul) tineau sa mai puncteze, din cand in cand, ca greseala aceea o sa-mi fie fatala. Simteam ce urma sa se intample, dar tot speram ca oamenii nu sunt chiar atat de meschini. Speram sa nu existe o caracatita atat de mare si de parsiva si in mediul acela unde se lucra pentru copii, pentru parinti, pentru oameni curati si sinceri.
M-am dus la intalnirea cu ascultatorii cu cea mai mare emotie. Priveam in ochi, imbratisam si strangeam mainile unor oameni care ma validasera ca realizator radio care-si face treaba bine. Zeci de familii cu copii mai mari sau mai mici venisera sa ma cunoasca. Nu eram doar o voce, ci o prietena. O persoana pe care o simteau apropiata, de-a lor, un parinte cu probleme, griji, bucurii la fel ca ei toti.
Singura durere pe care o ascundeam in suflet si nu le-o puteam dezvalui atunci cand imi spuneau ca abia asteapta sa ma reasculte dupa vacanta, era ca n-aveam certitudinea ca voi mai face aceasta emisiune. Nu avusese nimeni curajul sa-mi spuna in fata acest lucru, ca lasii asa procedeaza, cu ascunzisuri, secrete, tertipuri, dar din comportamentul lor retinut am inteles, chiar acolo, la intalnire, ca aceea este ultima zvacnire a celui care fusese „Clubul parintilor isteti cu Nouria”.
Am avut dreptate. Dupa vacanta emisiunea n-a mai existat, iar eu, ca sa suport trauma cat de cat, cateva zile, de la ora 10, cand incepea de obicei emisia, ma duceam in vizita la una dintre ascultatoarele mele, care mi-a devenit buna prietena, si discutam pe diverse teme, exact asa cum facuseram cata vreme a existat „Clubul” la radio.
Acolo fusese o bucatica din sufletul meu pe care niste mizerabili mi l-au calcat in picioare. Satisfactia care mi-a ramas este prietenia pe care o am si astazi cu multi dintre ascultatorii de atunci. Da, dupa 11 ani inca tinem legatura. Si mai am ceva pretios de atunci: cateva dosare in care pastrez toate mesajele pe care le-am primit de-a lungul celor 100 de editii ale „Clubului parintilor isteti cu Nouria”. Am schimbat cateva case intre timp, dar n-am putut niciodata sa arunc ceea ce pentru mine inseamna un colt de inima, dar si recunoasterea muncii mele, dincolo de umilinta pe care am trait-o.
Chiar acum am filmat cateva mesaje din dosarele mele (atasez mai jos) si am simtit din nou dragostea si aprecierea pe care le simteam din partea ascultatorilor cand faceam emisiunea. MULTUMESC!
https://www.youtube.com/watch?v=BtYw1xQYfbc&feature=youtu.be





Ce patesti cand superi dive (III)

14 03 2017

Cand nu esti patron, milionar sau diva, ci doar sclav pe plantatie, trebuie sa executi. Dar ce te faci cand sclavul are personalitate, principii, caracter si creier? Bine, recunosc ca in momentele alea creierul mi se blocase. Mintea mea nu reusea sa gaseasca nicio modalitate de indreptare a busuiocului. Spusesem deja ca e o prezentatoare de succes si eram sigura ca nu asta o deranjase. Spusesem ca nu terminase cursurile niciunei facultati desi incepuse mai multe. Nu mintisem cu nimic. Acum ce trebuia sa fac? Sa zic ca a terminat vreo facultate cu 10 sau ca a absolvit la Harvard?
De la biroul patroanei pana la studioul de emisie am simtit ca-mi explodeaza creierul. Cu toate astea, de un lucru eram absolut convinsa: ca nu voi prelungi emisiunea nici macar cu un minut. Consideram radioul un loc de munca profesionist, nu o piata unde precupetele decid cata vreme stau cu taraba intinsa. Prin urmare, la ultima interventie, cea fireasca, dinaintea orei 13, am intrat cu sufletul praf si cu un nod in gat (aia cu climatul corespunzator asigurat la locul de munca e doar o teorie pe hartie, ca multe altele, de altfel). Tot ce am putut sa fac, in asa fel, incat sa multumesc si capra, si busuiocul, a fost sa subliniez compania selecta in care o introdusesem pe doamna Radulescu. Sa ti se alature numele unor personalitati precum Angelina Jolie, Oprah Winfrey si care or mai fi fost atunci, ca nu-mi amintesc, mi s-a parut suficient ca sa-i gadile orgoliul si sa se simta urcata pe un piedestal si asa prea inalt. Am mai subliniat ca toate aceste vedete sunt exemple de reusita in cariera si mi-am luat ramas bun de la parintii isteti fara ca ei sa banuiasca vreo clipa prin ce trecusem.
In ziua aceea nu am plecat de la radio pana nu am clarificat lucrurile cu patronii. Am scos banda martor, i-am trimis-o lui Felix (sefu’la bani), am rugat-o si pe patroana s-o asculte. De asemenea, i-am aratat site-ul Antenei 1 care ii prezenta biografia doamnei Radulescu (dumneaei lucrand acolo) si de unde imi luasem informatia. Am asteptat o ora, doua, pana si-au facut timp sa asculte si sa citeasca (de data asta nu mai era urgenta, ca de, sclavul nu e milionar si nici diva) si am asteptat verdictul. Spre bucuria mea, oamenii au inteles ca nu gresisem cu nimic, iar Felix Tataru a spus adevarul pe nume: „Sunt doar frustrarile ei”.
Am plecat de acolo stoarsa de toata energia. Nici macar furie nu simteam. O lehamite inabusita, mai degraba. Am mers putin pe jos si am incercat sa ma curat de balast. Imi venea sa vomit. Nu puteam sa ma duc asa acasa. Cei de acolo n-aveau nicio vina. Am mai mers pe strazi de nebuna, gandindu-ma cu inima stransa ca a doua zi ma voi duce din nou la radio, voi fi din nou in direct si va trebui sa ma comport ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Singura care imi dadea putere era speranta ca totul se va termina aici.
Gresit.
Prin prisma celor ce vor urma, nu pot sa nu ma gandesc acum, oare ce s-ar fi intamplat daca sunau la patronii radioului Brad Pitt si Angelina Jolie?





Ce patesti cand superi dive (II)

13 03 2017

Mai aveam doua interventii si se termina emisiunea din ziua aceea. Dezbatusem impreuna cu parintii tema zilei legata de ce e mai bine pentru copiii nostri: sa aiba scoala sau scoala vietii. Parerile erau impartite. Unii considerau ca doar invatand pot razbate, altii, inspirati de realitatile zilelor noastre, considerau ca decat sa invete mai bine ar invata sa se descurce. Rolul meu de moderator era sa-l ascult pe fiecare si sa-l rog sa-si argumenteze punctul de vedere. Presaram pe ici-colo, cate un exemplu de vedete care au reusit in viata, unele studiind, altele fara sa-si fi terminat studiile. Am vorbit despre Angelina Jolie, Oprah Winfrey, Mihaela Radulescu si altii. Toate informatiile despre aceste persoane publice erau preluate din biografiile fiecareia. Cele despre doamna Radulescu, chiar de pe site-ul oficial al Antenei 1, acolo unde lucra la vremea aceea. Scria negru pe alb ca a frecventat cursuri la trei-patru facultati, dar ca nu a absolvit-o pe niciuna dintre ele. Am specificat acest lucru pe post, precizand, conform temei emisiunii, ca acest aspect nu a fost un impediment pentru cariera dumneaei, devenind una dintre cele mai de succes prezentatoare TV de la noi.
Cred ca n-au trecut cinci minute de la aceasta interventie, ca a intrat patroana radioului peste mine in studio, dand usa de perete, si surescitata la maximum, mai mult mi-a strigat decat sa-mi vorbeasca: „nu stiu cum faci, lungesti emisiunea inca juma’de ora daca trebuie, dar dregi busuiocul cu Raduleasca”. Am inlemnit. In timpul emisiei, nici macar cei de acasa nu puteau lua legatura cu mine. Din respect pentru munca si meseria mea, imi tineam telefonul inchis timp de trei ore ca sa nu ma deranjeze si sa nu ma tulbure nimeni si nimic. Doar in caz de maxima urgenta ar fi putut suna la colegii mei din redactie, altfel nu. Si acum, in plina emisiune, cand concentrarea si atentia sunt la cele mai inalte cote, cea care detinea postul de radio facea un gest pe care l-ar fi sanctionat aspru daca ar fi venit din partea altcuiva.
A iesit asa cum a intrat, val-vartej, si m-a lasat cu gura cascata. Nu intelegeam nimic.
L-am rugat pe colegul de la butoane sa mai puna o melodie si m-am dus dupa ea in birou sa-mi explice care-i problema.
Tot strigand, m-a informat ca a sunat-o Mihaela Radulescu sa intrebe „de ce dam in ea, ca ea ne-a sprijinit”, ba mult, a sunat si sotul de la acea vreme al doamnei Radulescu, domnul Elan, la sotul doamnei patroane de la radio sa-i reproseze ca „dam” in sotia lui. „Nu stiu ce-ai zis, ca eu n-am ascultat, dar indreapta lucrurile!” „Felix (sotul doamnei, actionar si el la radio) a ascultat?” o intreb eu. „Nu, dar l-a sunat Elan foarte suparat”. „Pai, dragilor, eu zic sa ascultati mai intai si pe urma sa-mi sariti in cap!” „O sa ascultam banda-martor, dar acum du-te si drege busuiocul!”





Ce patesti cand superi dive (I)

12 03 2017

In 2005 am aflat ca se infiinteaza un nou post de radio si m-am dus sa dau probe. Le-am trecut cu bine si am fost angajata cu carte de munca (amanunt important pentru viitoarele povesti). Urma sa fac o emisiune in direct, pentru copii, in fiecare weekend, emisiune ce a dainuit aproape 10 ani pe post (oare de ce o fi rezistat atat?)
Dupa primele luni de emisie, probabil si-au dat seama sefii de potentialul meu profesional si mi-au mai incredintat o emisiune, una pentru parinti, de data aceasta, zilnica. N-am vrut sa renunt nici la cea pentru copii, de care ma atasasem foarte mult, asa ca am inceput sa lucrez de luni pana duminica. Le faceam pe amandoua cu pasiune si daruire, asa cum imi fac eu treaba de fiecare data.
„Clubul parintilor isteti cu Nouria” era o emisiune care a devenit interactiva pe parcurs. Multe mamici au simtit nevoia sa-mi scrie, sa-mi telefoneze si sa dezbatem in direct problemele parintilor. In cateva luni, deveniseram un club in adevaratul sens al cuvantului. Se rupsesera barierele realizator-ascultator, eram deja prieteni. Pe zi ce trecea, eram mai multi, vorbeam despre framantarile noastre, ne sfatuiam unii cu altii, impartaseam bucurii si necazuri. Totul se facea insa organizat. Adica eu lansam o tema si in ziua respectiva o dezbateam doar pe aceea. Spre finalul emisiunii, aveam specialisti (psihologi, medici, profesori etc) care intrau in direct si isi spuneau parerea avizata, profesionista, despre subiectul pe care noi, parintii, il tocaseram timp de trei ore. In fiecare zi, veneam la intalnirea cu prietenii mei cu bucurie, cu dragoste, cu sufletul implinit si cu satisfactia unei munci rasplatite cu dragostea celor care ma ascultau.
La un moment dat, tema emisiunii a fost „Ce alegi pentru copilul tau: scoala sau scoala vietii?” Cand am decis sa lansez aceasta intrebare, m-am gandit la contextul zilelor noastre in care sa fii absolvent de scoli inalte nu mai conteaza si nu reprezinta un pas spre reusita, din pacate. Ca de fiecare data, atunci cand vorbeam despre un subiect dadeam si exemple concrete, intamplari care aveau protagonisti vedete. Imi amintesc ca in ziua aceea am vorbit despre actori si actrite celebre care parasisera scoala si care, in ciuda acestui fapt, au performat la cel mai inalt nivel in meseria pe care si-o alesesera. De asemenea, am vorbit si despre vedete care se pregatisera la scoli importante, dar care au performat in alt domeniu. Pe lista celor enumerati, din ce-mi amintesc, faceau parte Angelina Jolie, Oprah, Robert de Niro. Cum trebuia sa dau si un exemplu de vedeta autohtona, am avut proasta inspiratie s-o aleg pe Mihaela Radulescu. De ce am ales-o pe ea? Pentru ca o admiram. Culmea! O preferam pe ea, nu pe rivala ei, pe modelul „mai bine o vrajitoare cinstita decat o zana ipocrita”.
Inainte de a deschide gura sa vorbesc pe post despre o persoana publica, imi faceam temele in cel mai profesionist mod: fara barfe, fara ipoteze, fara insinuari. Trei surse, fapte concrete, nu inventate, de obicei informatii oferite chiar de persoana in cauza. Emisiunea nu era in niciun caz de tip tabloid, ci vorbea despre oameni, despre parinti, iar persoanele publice aduse in discutie erau si ele oameni. Sau cel putin asa mi-a placut sa cred atunci. Din pacate, m-am inselat grav. Faima, puterea, banii, „spatele” pe care il ai, te pot indeparta de la statutul de om, oferindu-ti iluzia ca esti Dumnezeu. Iar Mihaela Radulescu a fost pentru mine un mic „Dumnezeu” atunci, cu voia „sfintilor” din jur.





La bine si la greu (III)

11 03 2017

„Domnisoara Pasarin, daca tot v-ati permis sa ma deranjati, pot sa va intreb si eu ceva?” am izbucnit la insistentele fetei. S-a lasat o clipa de tacere si incercarea ei de a-mi da un raspuns a esuat. Nu mai aveam starea necesara nici sa fiu politicoasa, nici sa-mi fie hartuita familia, nici sa fiu diplomata (atat cat ma pricep). Se depasise un prag al suportabilitatii si fata aceea suava si delicata, mult prea floricica pentru dramatismul situatiei, sunase exact cand ajunsesem la capatul rabdarii. „Cand ati difuzat ultima data la postul pentru care lucrati un cantec de-al Laurei Stoica? Dumneavoastra stiti ceva despre cariera ei? Stiti ca de curand se angajase la teatrul din Ploiesti si avusese premiera? Ati vazut vreun spectacol de-al ei? De cate ori ati sunat-o cand era vie ca sa va interesati de soarta ei? Dar despre sotul meu pe care acum mi-l cereti la telefon ati auzit pana astazi? Nu-mi amintesc sa-l mai fi cautat cineva de la postul dumneavoastra ca sa-l intrebe ce mai face, daca mai traieste, daca e bine, daca mai canta. Cu ce tupeu indrazniti sa deranjati si sa vreti sa stati de vorba cu un om pe care nu-l cunoasteti, de care nu va pasa si care nu exista pana astazi in lista voastra de interes? As fi inteles sa ii cereti o discutie telefonica dupa ce in prealabil, in anii ce-au trecut, ati mai fi stat de vorba despre cariera lui, dupa ce i-ati fi difuzat muzica, dupa ce ati fi dezvoltat o relatie profesionala, lucruri care v-ar fi indreptatit sa-l sunati si acum, in momentele astea grele. Dar asa? De ce trebuie sa moara un artist ca sa devina brusc interesant pentru voi, el si breasla lui? Ce fel de oameni sunteti?”
Cred ca am spus totul dintr-o suflare. N-am auzit decat „Imi cer scuze ca v-am deranjat”. Macar atat.
S-o fi crucit fata ca a dat peste o isterica, dar parerea ei si a celor ca ea nu mai conta pentru mine. Nu poti fi la nesfarsit elegant cu ipocritii. Si aici nu ma refer neaparat la Cosmina Pasarin, ca ea, saraca, isi facea treaba pentru care era platita. Ma refer la aia mari, la aia care ar putea sa schimbe lucrurile, la aia care decid de unii singuri cine merita si cine nu sa fie bagat in seama cat e viu. Am lucrat in „sistem” si stiu cine face legile.
Mi-a venit acum in minte directorul muzical de la radio, o fetita care habar n-avea pe ce lume traieste, si care imi povestea acum vreo patru ani ca i-a trimis un e-mail Laurei Stoica in care o ruga sa-si dea acordul pentru difuzarea unei piese. Domnisoara director era foarte ofuscata ca i-a scris cu vreo doua-trei saptamani in urma, iar Laura nu i-a raspuns. Auzind-o, am crezut ca face o gluma macabra. M-am uitat atent la ea si am asteptat un zambet, o grimasa, ceva care sa-mi demonstreze ca e mandra de umorul ei negru. Din pacate, era mai grav. Directoarea nu glumea, vorbea serios. Am reusit sa-mi pastrez calmul si sa-i spun pe un ton neutru ca Laura Stoica murise cu vreo sapte ani in urma. Senina, cu impertinenta specifica celor ca ea, importanti fara merit, mi-a dat un raspuns care m-a lasat muta. „A, da? Eu stiam doar de Madalina Manole”.
Iar povestile despre cei care fac legile in domeniul asta sclipicios, dar putred, despre cum se calca pe cadavre si se strivesc suflete de oameni inca vii, continua.





La bine si la greu (II)

10 03 2017

Dupa o noapte nedormita si chinuita, urma o dimineata de munca. Aveam la radio, timp de 3 ore, in direct, emisiunea „Clubul parintilor isteti cu Nouria”. Pe ascultatori nu-i intereseaza dramele realizatorilor, nici pe patroni, asa ca prezenta mea la treaba era obligatorie. Plansa, ravasita, apasata de intamplarile din orele precedente, am ajuns la radio si inainte sa intru in direct am baut o cafea cu Mirela Retegan si am vorbit, am plans, mi-am descarcat sufletul. I-am spus tot. I-am recunoscut ca nu stiu cum sa fac sa atenuez durerea sotului meu, ca mi se rupe sufletul de toata tragedia asta si ca trebuie sa iau masuri sa-l protejez. Cu inima putin mai usoara, cu linistea pe care ti-o ofera confesiunea unui prea plin, am intrat in direct. Ascultatorii nu stiau ce se ascunde in spatele vocii mele calde si senine si m-au insotit pe parcursul celor 3 ore ajutandu-ma, fara sa stie, sa-mi mai revin putin si sa duc la bun sfarsit emisiunea ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
In drum spre casa, insa a sunat din nou telefonul. Era un prieten care ma anunta ca la stiri, in acel moment, spun ca ar fi trebuit sa fie Daniel in locul Laurei, la Urziceni. Cea care dadea informatia era televiziunea la care lucrase colega si prietena mea, Mirela. Primul gand a fost ca m-a tradat, ca eu imi descarcasem sufletul in fata ei si ea mi l-a calcat in picioare. Am sunat-o plangand si i-am spus ca din acel moment nu mai avem ce discuta. N-a inteles nimic. A insistat sa-i explic, dar n-a avut cu cine sa se inteleaga. Am inchis si nu i-am mai raspuns.
Abia cand am ajuns acasa, a inceput cosmarul. L-am gasit pe Daniel vorbind la telefon. Dadea niste declaratii cuiva. Din tonul si mimica sa am inteles ca este ceva grav. Tocmai incepusera ziaristii sa-l caute spunandu-i ca „am auzit ca trebuia sa fiti dumneavoastra in locul Laurei”.
Atunci am inteles ce inseamna sa fii hartuit. Nu apuca sa incheie o conversatie, pe care se straduia s-o poarte cat mai calm, ca trebuia sa inceapa alta. In principiu, repeta acelasi lucru la fiecare apel. Isi exprima regretul pentru moartea colegei sale si a iubitului ei.
Am simtit ca este momentul sa intervin. Prea multa presiune, prea multa suferinta peste cea care deja era in urma nefericitului eveniment. Am luat eu telefonul si am raspuns apelurilor, printre doua treburi, lectii cu copilul, discutii cu sotul. I-am rugat insistent sa nu ne mai deranjeze. Laura a avut multi colegi, cu siguranta toti ar fi putut sa spuna lucruri frumoase si sa depene amintiri legate de ea, dar nu. Ei il linsau pe el. Din tonul unora dintre cei care sunau aveam senzatia de repros, ba chiar ma duceau cu gandul la un „mai bine mureai tu”.
Am decis sa iesim putin afara. Am vrut sa aduc macar senzatia de liniste in casa, sa incercam sa ne vedem de treburile noastre si sa ne detasam putin de povestea asta. Am plecat la supermarket impreuna. Cand am iesit de acolo, cu mainile pline de sacose si cu certitudinea ca viata noastra trebuie sa mearga inainte, i-a sunat din nou telefonul. A fost momentul in care n-am mai putut sa-mi pastrez calmul. Deja fusese prea mult. Am lasat pungile jos, am tras aer in piept si am raspuns. Era Cosmina Pasarin, civilizata, calda, suava, floricica. Voia sa vorbeasca cu sotul meu. Stiam ca lucreaza in presa (nu mai retin exact unde, la vremea aceea), dar am intrebat-o ce treaba are cu el. Mi-a spus ca vrea sa vorbeasca despre moartea Laurei. In prima faza, i-am spus ca el n-a fost de fata cand s-a intamplat nenorocirea si ca n-are ce informatii sa-i dea, dar fata a insistat. Cam atat mi-a fost. Discutia care a urmat a fost de-a dreptul halucinanta.





La bine si la greu (I)

9 03 2017

E foarte greu sa scrii eliberator. Mi-am dat seama ca nu stiu de unde sa incep. Mai intai m-am gandit sa o iau cronologic, dar sunt atat de multe de spus, incat atunci cand imi amintesc un episod si hotarasc sa-i dau drumul sa zboare, se leaga de intamplari mult anterioare si nu reusesc sa determin inceputul. Cand scrii profund personal, cuvintele vin de-a valma, trairile de asemenea si e greu de pus o ordine in ganduri.
Intamplarea face ca astazi sa fie 9 martie si sa-mi fi revenit in minte, pe nepregatite, o trauma traita alaturi de omul caruia ii jurasem sa-i fiu alaturi la bine si la rau. Din nefericire, ziua asta de 9 martie a fost socanta pentru o tara intreaga. Un accident cumplit, intamplat in 2006, avea sa-i duca intr-o lume mai buna pe Laura Stoica, Cristi Margescu si copilul lor nenascut. Orice om normal a varsat o lacrima sau macar a oftat adanc auzind ce tragedie s-a intamplat.
Eram in masina impreuna cu Daniel si ne intorceam de la un concert pe care il avusese in alt oras. La un moment dat, imi suna telefonul. Era colega mea de la radio si prietena la acea vreme, Mirela Retegan. „Ai auzit ce s-a intamplat?”m-a intrebat cu lacrimi in voce. M-am speriat foarte tare s-o aud vorbind asa pe ea, cea joviala. „A murit Laura Stoica”. Imediat mi-am amintit ca in urma cu doar cateva zile fusese la noi, la radio. Cand vezi omul viu, vesel, radiind (Laura era insarcinata si foarte fericita) si imediat afli ca nu mai este, mintea iti refuza adevarul. Am cerut detalii. „De ce?” „A avut accident de masina. Au murit si ea, si Cristi”.
Aproape instantaneu a inceput sa-i sune telefonul si lui Daniel. Erau colegii de la teatru, indurerati si ei, bulversati de vestea nenorocita. Pana am ajuns acasa ne-au sunat telefoanele non stop. Era coplesitor, socant, incredibil. Deja socul era mare, dar pentru noi asta a fost doar inceputul. Si spun „noi” pentru ca si eu, desi neimplicata direct in povestea asta, am suferit, m-am luptat cu lumea, am facut scut in jurul sotului meu, am incercat sa atenuez trauma si sa aduc linistea in sufletul lui. Pentru ca in afara de durerea provocata de veste, a mai fost ceva. In momentul de pauza dintre sunetul a doua telefoane, Daniel si-a dat seama ca facuse schimb cu Laura la spectacolul organizat de teatru la Urziceni. Ar fi trebuit sa cante el in seara aceea, acolo. In prima faza, nu mi s-a parut nimic special in asta. Fiind trei capete de afis la teatru (Laura, Nico si Daniel), faceau cu randul si cand unul nu putea ajunge, se ducea altul, urmand ca data viitoare sa faca schimb. Asta se intampla de cand lumea si pamantul, exact cum fac colegii in orice alt domeniu de activitate: isi tin locul unul altuia.
Da, dar in seara aia se intamplase o tragedie si de aici pana la sentimentul de vinovatie n-a mai fost decat un pas.
A urmat o noapte grea, foarte grea. Printre plansete si mangaieri, discutii nesfarsite despre soarta, destin, despre vinovatie si nevinovatie, am simtit ca trebuie sa fac tot posibilul sa-mi apar sotul de el in primul rand. Nu stiam ce urma sa se intample a doua zi.

Odihna lina, Laura si Cristi!
https://www.youtube.com/watch?v=j–kdyHpSeQ