Nu depresia ucide!

18 08 2017

Dezbaterea publica despre tragedia femeii care s-a aruncat in fata trenului impreuna cu copiii ei imi provoaca revolta, ca sa nu zic scarba.
Toata lumea isi da cu parerea, judeca, plange sau deplange soarta unor fiinte despre a caror existenta habar n-avea pana ieri. Femeia era o anonima, ca atatea alte zeci de mii, care se chinuia sa-si traiasca viata aia amara asa cum putea ea. Pana ieri nu ne framanta existenta ei. Pana ieri, am fi trecut pe langa ea pe strada fara s-o bagam in seama sau de seama. Nici macar aia din apropiere n-au observat-o. Ieri, in schimb, cand femeia a decis sa faca un gest extrem, oamenii au inceput s-o pomeneasca. Ba ca era depresiva, nebuna, ba ca era proasta, inconstienta, criminala si fiecare a devenit specialist in viata anonimei de pana ieri. Toata lumea ii cunoaste fisa medicala, ii stie internarile, framantarile, durerile, boala. Ce sa mai vorbim? Specialisti in vietile altora.
Habar n-am prin ce a trecut femeia aia cata vreme a trait, dar vad cat de importanta a devenit dupa moarte. A scos din oameni fiarele insetate de sange, de oroare, de aruncat cu bolovani. De fapt, gestul ei a adus dupa sine scoaterea la suprafata a realitatii in care traim cu totii.
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor ucid. Comportamentul abuziv, abuzurile fizice si psihice, rautatea, cinismul, egoismul, astea sunt cauzele care duc la tragedii ca cea de ieri. Oamenii care aleg sa moara si ii mai iau si pe altii dupa ei nu fac asta fiindca au vreo placere sau vreo bucurie sa comita orori. Oamenii astia au sufletul bolnav si chinuit. Se spune ca femeia care s-a aruncat in fata trenului ar fi suferit de o boala la cap. Despre boala din suflet nu se prea comenteaza. Aia era povestea ei mult prea intima si nu intereseaza pe nimeni. E mai simplu sa spui despre o femeie ca e nebuna decat sa spui ca e neiubita, neapreciata, neinteleasa. Daca spui ca e nebuna toata vina cade pe umerii ei si, eventual, pe medicul care n-a tratat-o corespunzator. Tu, asta de te afli in preajma ei, esti absolvit de orice vina. Ce puteai tu sa faci daca aia era nebuna? Sa se interneze la nebuni! Ce treaba ai tu?
Cand are cineva ficatul bolnav, nu-i torni alcool pe gat. Cand are coloana zdrobita nu-i dai bolovani sa care. Cand plamanii se chinuie sa mai respire, nu-i bagi tigari in gura.
Dar cand omul de langa tine are sufletul bolnav, tu ce faci? TU, perfectule, minunatule, impecabilule, cum te comporti? Ce atitudine ai? Nu cumva nepasarea ta te face autor moral al ororii?
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor, astea ucid.

Anunțuri




Doua femei

31 07 2017

Cunosc doua femei prizoniere. Nu se vad gratiile cu ochiul liber, doar ele le simt si se zbat in spatele lor pana la dementa. Privit din afara pare un spectacol grotesc. Doua femei, fiecare in celula ei, chinuindu-se, lovindu-se, dandu-se cu capul de podea, urland si implorand. Nu se roaga de cineva sa le elibereze, nici macar ele nu se zbat sa distruga gratiile, ba dimpotriva, se tin agatate cu mainile de stalpii reci de metal si mai au putin pana sa imparta saruturi fierbinti cu ei, cu stalpii.
Cunosc doua femei care traiesc vieti pe care nu si le doresc. Nici dusmanilor nu le-ar dori asemenea vieti. Si totusi, se leaga cu disperare de ele varsand toata energia si iubirea de care sunt capabile intr-un spatiu mic, murdar si insalubru. In celulele lor, sobolanii colcaie. Ei sunt mici, incap printre gratii. Intra, ies, se mai hranesc cu niste lesuri, se mai intorc, mai pleaca. Altor femei, animalele astea mici le-ar provoca scârbă, greață, frică, celor doua femei insa, nu. S-au obisnuit cu sobolanii. De fapt, sunt singurele vietuitoare pe care le vad, cu care convietuiesc si de care isi leaga viata nefericita. Cand sobolanii ies si se imprastie pe la gunoaie, femeile au un motiv de asteptare. Ies din rutina disperarii si stau cu ochii atintiti in negrul din jur, asteptand fosnitul labelor de animal. Uneori, asteptarea nu e zadarnica. Alteori, da. Oricum ar fi, chinul din spatele gratiilor e ametitor si ne neinteles pentru oamenii normali.
Cunosc doua femei care oricat ar fi de bune, de loiale si de iubitoare, ispasesc o sentinta prea grea pentru ele. Au fost condamnate sa iubeasca o celula prea mica si prea stramta pentru sufletul si spiritul lor. In loc sa se zbata sa iasa din ea, cele doua femei se zbat sa ramana. Ratiunea si-a pierdut puterea in atatia ani de durere. Creierul, dupa atat de mult intuneric, abia daca mai poate sa functioneze. Inima incearca din rasputeri sa-si mai bata ticaitul zilnic. Sufletul e pe jos, amestecat cu dejectiile sobolanilor.
Cunosc doua femei care n-au nicio sansa de eliberare. Obisnuinta suferintei le-a devenit a doua natura. In celulele lor nu intra soarele, doar in imaginatia lor mai patrunde, cateodata, cate o raza. Si atunci, odata cu lumina, incep sa creada ca a venit ziua mult asteptata, ziua in care viata va fi frumoasa si blanda cu ele. Raza aia de soare din imaginatie le da putere sa reziste mai departe in celulele insalubre. Se agata cu disperare de speranta ca, in sfarsit, eliberarea va veni. Dar totul e doar in imaginatia lor. Singurele lucruri concrete sunt gratiile, sobolanii si suferinta.
Da, cunosc doua femei care reprezinta incarnarea suferintei. La propriu. Poti s-o atingi, s-o pipai, s-o folosesti pe post de hartie igienica, s-o hulesti, s-o batjocoresti, sa razi de ea, sa te bucuri de ea. Ele doar si-o poarta cu disperare. Tu poti sa faci ce vrei, pe ele nu le deranjeaza fiindca, oricum, nu existi decat in imaginatia lor.





Fragment dintr-o carte care nu va aparea niciodata

22 05 2017

Statea chircita in bucata aia mica de cada si singura tensiune o avea in bratul cu care-si tinea dusul deasupra capului. Din cand in cand, mai inghitea apa amestecata cu lacrimi. Soptea cate un „nu mai pot” pierit. El privea spectacolul grotesc cu un ranjet pe fata. Ii lipsea punga cu popcorn. Vazuse cateva filme la cinema, dar niciunul atat de prost ca cel de atunci, din baie. Cand esti un biet muritor, habar n-ai cum sa reactionezi la scene de genul asta. Daca in sala de cinema, cand se apropie un el de o ea, mai poti sa strigi: „pup-o, baaa!”, in WC-ul casei in care locuiesti si una moare de durere sub ochii tai, nu poti decat sa te uiti ca prostul si sa razi tamp. Ce altceva ar putea face un OM? Poate doar sa astepte sa taie astia apa ca sa iasa naibii aia din dus. Si sa spere ca nu-l trece chiar atunci treaba mare ca s-ar complica situatia si mai mult. Cum poti sa te ca… usurezi cand una zace aproape inerta langa WC. Te inhiba si nici nevoile fiziologice nu ti le mai poti satisface in liniste. Ar putea sa puna mana lui vanjoasa pe ea, sa-i ia dusul si s-o care in camera, dar si asta necesita un efort pe care el nu-i dispus sa il faca. Ce treaba are cu toata mizeria aia? De ce sa-si ude hainutele proaspat spalate si calcate? El e impecabil si nu e dispus sa-si distruga perfectiunea. Discret, elegant, fricos si las pe alocuri, dar in rest, IMPECABIL. Nu greseste, nu supara, nu deranjeaza, practic, nici nu-l simti prin preajma. Aia, in schimb, care-si toarna apa in cap fara sa se gandeasca nici macar la factura care urmeaza sa vina, ca sa nu mai zic de risipa pe care o face in timp ce in alte colturi ale lumii sunt copii care mor de sete, deci aia este dracul pe pamant. O fiinta egoista care greseste mereu, supara si deranjeaza oamenii, ca sa nu mai zic ca plange din te miri ce. Auzi, tu! Intr-o zi se uita la o prostie de film, ceva cu o lebada neagra, dar nu era chiar o lebada adevarata, era o femeie imbracata cu o fustita neagra de balet sau ceva, si nebuna a inceput sa planga in hohote, de n-a reusit saracul baiat s-o linisteasca o zi intreaga. Nu mai vazuse in viata lui pe cineva care plange cand se uita la filme. De aia nici nu prea stia cum sa reactioneze. In lumea lui oamenii se hlizeau la filme si nu, nu la filme din alea lungi si grele, nuuuu, la alea scurte si usoare de pe 9Gag. Ce atata drama cand viata e o comedie?
Aoleu, stai ca l-a luat burta! Acum! Asta da tragedie. Ranjetul s-a transformat in rictus. Ce sa faca? Aia nici nu se uita la el. E in lumea ei cu lacrimi amare, lebede negre si cai verzi si nici macar nu stie ca saracul baiat are o treaba mare, mare de tot. Cum s-o intrerupa din jelanie? „Draga mea, ma cac, poti sa parasesti putin incinta?” Cam brutal chiar si pentru unul ca el. Dar cum sa procedeze? Offf, nu mai poate omul nici sa-si faca nevoile din cauza uneia ca asta. Dar n-a mai avut timp prea mult de gandit. Cand te ia valul de la burta, exista o singura solutie.
Si-a dat jos rapid pantalonii si chilotii, a ridicat capacul WC-ului si s-a eliberat. Doamne, ce fericire! Cata dreptate avea ala care a zis ca omul e cel mai fericit cand se duce la toaleta! Numai fraiera aia sufera si nu simte adevarul din vorbele astea intelepte.
S-a sters cu grija, a tras apa, a pus capacul regulamentar la loc, s-a spalat pe maini si a iesit din baie.
Intr-un aer greu de respirat, apa de la dus curgea si doar daca ai fi fost putin atent ai fi auzit, din cand in cand, cate un „nu mai pot!”
Apoi nu s-a mai auzit nimic.





Despre mama, fara sa-i cer voie

11 05 2017

Este ziua mamei mele si simt nevoia sa scriu despre ea. Nu i-am cerut acordul, dar stiu ca si daca se va supara, in secunda urmatoare ma va ierta pentru ca asa e mama. Stiu ca fiecare are senzatia ca nimeni n-are mama ca a lui. Mai sunt si unii care au puterea sa recunoasca si ca nu-i chiar cum ar fi trebuit sa fie, dar de iubit toti ne iubim mamele asa cum sunt ele. Eu am norocul s-o iubesc nu pentru ca asa se face, ci pentru ca am invatat de la ea tot ce e mai frumos pe lumea asta. Par cliseu vorbele astea scrise in general, tocmai de aceea voi povesti cateva intamplari care o au protagonista pe mama mea, intamplari din care eu am avut de invatat: sa fiu om, sa fiu corecta cu mine si cu ceilalti, sa iubesc dincolo de orice bariere, sa am principii peste care sa nu trec orice ar fi, sa fiu fidela, loiala, sa indragesc animalele, sa spun adevarul indiferent de consecinte, sa invat, sa citesc, sa-mi urmez visurile si pasiunile.

Iubirea am invatat-o de la mama. In momentul in care s-a indragostit de cel care urma sa-mi fie tata, n-a contat pentru ea nimeni si nimic. In anii ’70, in plina era comunista, sa ai o relatie cu un cetatean strain era cam cum este astazi sa te iubesti cu cineva de acelasi sex. Cele care indrazneau sa se afiseze cu un strain erau catalogate imediat drept femei usoare. Nu conta ca sunt majore, virgine, fete cuminti, dar indragostite, eticheta era pusa din start. Cam asa e cu neamu’asta de sfinti imbroboditi cu basma pe cap, de cand e lumea si pamantul, cred. De aia ne si merge atat de bine ca natie, ca popor, ca tara. Era de neconceput si existau repercusiuni inimaginabile pentru cea/cel care indraznea sa sfideze normele cretino-comuniste. Exact cum e astazi cu minoritatile sexuale. De fapt, coalizatii astia de acum sunt copiii retardatilor de atunci, deci n-am de ce sa ma mai mir. Cert este ca pe mama n-a interesat-o niciun moment parerea partidului, a lumii, a neamului (da, existau si in neamul ei retardati, asa cum exista in fiecare neam). Si-a anuntat parintii ca se casatoreste cu barbatul pe care il iubeste si asta a si facut. Am si acum hartia emisa prin ’73 in care Partidul Comunist Roman raspundea favorabil cererii sale de a-si uni destinul cu cetateanul strain pe care il iubea. Nu vreau sa zabovesc asupra stupizeniei situatiei, ci asupra curajului mamei mele de a-si asuma iubirea pana la capat. De a se lupta cu o lume intreaga pentru dragostea ei, de a-si lua de mana sotul si de a pleca departe, pe alt continent, unde sa-si traiasca viata in libertate. Din dragostea lor de tineri de douazeci si ceva de ani, am aparut eu. Cu voia Partidului, ca daca el nu-i dadea voie, ramaneam nenascuta.

Dragul de scoala si de invatat tot de la ea il am. Toata copilaria si adolescenta mea, mama a fost preocupata sa studiez. Inca de mica m-a vrut cu mana pe carte si nu pe cratita. Mi-a vorbit mereu despre importanta cititului si a studiului si a tinut cont mereu de faptul ca sunt un copil si nu m-a pus nici sa gatesc, nici sa spal podelele, nici sa fac piata. Imi spunea ca altele sunt lucrurile cu adevarat importante in viata, si ca pe alea de om mare o sa am timp sa le fac pana mor daca asta o sa vreau. M-a lasat sa ma bucur de copilarie si m-a incurajat doar sa ma joc si sa invat. Ii sunt recunoscatoare pentru asta, azi. A avut grija de inocenta mea pe care, din fericire, n-am pierdut-o de tot.
Pasiunile mi-au fost incurajate si sustinute tot de mama. La 16 ani ai mei, cand parintii din jur se ingrijorau ca nu se mai inteleg cu copiii lor adolescenti, mama era linistita si fericita pentru ca ma inscrisese la cursul de actorie de la Scoala de Arta ca sa-mi implineasca marea mea dorinta de a ma pregati sa devin actrita. Mi-o amintesc cu lacrimi in ochi la spectacolul de absolvire, asa cum mi-o amintesc alergand impreuna cu mine prin oras ca sa nu intarziem la niciun spectacol de teatru sau concert de la Casa Sindicatelor.
Sa-i ajut pe cei din jur tot de la ea stiu. Si sa nu ma laud cu asta, sa nu spun public cand o fac m-a invatat tot ea. Imi amintesc ca atunci cand lucram la Antena 1 Ploiesti, la vreo 22 de ani, aveam un salariu maricel pe care il imparteam cu oameni amarati care ma vedeau la televizor si veneau sa-mi ceara bani. Niciodata nu mi-a reprosat ca „traiesc pe banii ei” si ca pe ai mei ii dau altora si niciodata n-a pretins vreun leu de la mine. Intotdeauna mi-a dat, lucru pe care il face si acum, fara sa imi ceara inapoi, fara sa-mi reproseze, fara sa aiba vreo pretentie. Ba, pe langa mine, care sunt copilul ei, a mai hranit si niste porci (unul dintre ei, cand vorbeste cu mine despre ea ii zice „ma-ta”, dar nu-i nicio problema, ca exista un ignat pentru fiecare dintre astia).
Dar gestul cel mai inaltator, incredibil, de neconceput pentru mintea unui om normal, l-a facut mama pentru altcineva. Tot in numele dragostei si al umanitatii. Despre asta chiar nu pot vorbi fara acordul ei. Este un gest suprem care adunat tuturor celorlalte infinit mai mici ca impact asupra unei vieti de om, ma indreptateste pe mine sa spun cu toata convingerea ca nu exista mama ca a mea. Nu exista om, femeie, mama mai buna si ii sunt recunoscatoare pentru ca este asa si ma pot mandri cu ea oricand, oriunde, in fata oricui.
La multi ani, mama! Te iubesc mult!





Ce culoare sa aiba chilotii?

9 05 2017

In ultimele zile mi s-au clarificat multe lucruri. Deja ma simt mult mai in siguranta, nu mai sunt confuza, nu mai orbecai prin lume fara repere. Au avut grija conationalii mei (despre romani vorbesc, desi n-ai zice dupa numele pe care-l port) sa-mi arate care-i drumu’drept in viata. Acum imi este clar ca atunci cand mi-o suna ceasul trebuie sa ma casatoresc neaparat cu un barbat (si asta cat mai repede fiindca stiu eu tot de la neamu romanesc ca e aiurea sa fii divortata) si am mai inteles ca nu trebuie sa fie mai mic decat mine in niciun caz (ca ajung de rasul lumii ca prima doamna a Frantei). Chiar, ce idioti francezii astia sa-si aleaga un presedinte cu o nevasta mai mare decat el cu 25 de ani! Mi-ar fi rusine daca as fi in locul lor! Cred ca si doamna Macron e foarte nefericita, saraca, citind de pe internet parerea conationalilor mei despre ea!In locul dumneaei m-as ascunde in casa si n-as mai iesi de acolo pana nu si-ar termina ala micu’ mandatul.
Acum, ca stiu si cu cine o sa ma marit si ce varsta va avea viitorul meu sot, mai am o dilema si mi-as dori ca cei preocupati de soarta acestei tari, a lumii, in general, sa se gandeasca si la lucrul acesta: ce culoare sa aiba chilotii pe care ii voi purta la Starea Civila? Dar cei de la nunta? Da, eu sunt mai conservatoare, port chiloti, dar culoarea mea preferata e lila si mi-e teama ca nu e o culoare traditionala, potrivita. As dori o lege, ceva, macar un proiectel de lege, cateva milioane, sute de milioane, miliarde de semnaturi care sa ma scoata din aceasta degringolada a alegerilor nepotrivite, netraditionale, nerusinate pe care le-as putea face de capul meu cu minte deschisa.
Deci, dragi traditionalisti, valori incontestabile ale acestei tari, perfectilor, moralilor, va rog, nu ne lasati pe noi, astia fara repere si fara valori cu atatea nelamuriri! Ati decis ce sa aiba in chiloti persoana cu care ne casatorim. Ok. Acum dati-va cu parerea, dati o lege, faceti ceva care sa decida si ce culoare sa aiba chilotii nostri!
Pana atunci, o sa va arat o poza cu cei pe care mi i-am cumparat pentru momentul casatoriei. Dupa cum puteti observa, au mai multe culori si imprimeu. E potrivit? E traditional? Daca nu, iertati-ma! Promit sa nu-i mai port si sa-mi cumpar unii cum va plac voua.





Preoteasa ipocrita (final)

30 03 2017

Simt nevoia sa povestesc ce m-a starnit sa incep acest sir de postari despre doamna preoteasa. Aparent, o intamplare banala care n-are legatura cu sfintia sa. In realitate, o intamplare care mi-a eliberat sufletul si m-a facut sa realizez ca merit ceva mai de calitate in viata mea si ca locul meu nu e in mocirla aia.
Am iesit cu un amic la restaurant sa mancam. La cateva minute dupa ce ne-am asezat, au intrat in incapere trei persoane: o colega de breasla, iubitul ei mai mic si tatal lui. Pe ea o admir si o iubesc demult. Iubitului ei ii admir talentul artistic (pana atunci nu-l cunoscusem personal). Pe tatal lui il stiam demult fiind un cunoscut profesor doctor universitar, decan al unei facultati de prestigiu. Noi doua ne-am imbratisat, cu bucuria revederii. Cu cei doi domni am dat mana si am facut cunostinta. S-au asezat langa o masa care era aproape lipita de masa la care ma aflam eu cu amicul meu.
Din momentul acela, recunosc cu toata sinceritatea ca a inceput tumultul pe care n-am reusit sa-l controlez, oricat de mult am incercat. La inceput, priveam pe furis spre ei si nu-mi venea sa cred cata normalitate era in gesturile lor, in conversatia pe care o purtau, in intalnirea aceea in trei. Din cauza sentimentelor care ma napadisera n-am mai putut sa imi ascund privirea si am inceput sa-l privesc pe tatal baiatului cu insistenta. Un domn la vreo 60 de ani, jovial, vorbaret, preocupat sa afle de la fiul lui si de la iubita acestuia cum fusese in vacanta din care acestia abia se intorsesera. Cei doi ii povesteau cu bucurie, iar el ii asculta cu atentie. Apoi, au inceput sa vorbeasca despre filme, despre scenarii, despre tot felul de lucruri aparent banale, dar in realitate esentiale pentru comunicarea dintre oameni. Femeia, iubitul mai mic si tatal iubitului luau cina in oras si se comportau absolut firesc, civilizat, ca niste oameni. In contextul vietii mele, de femeie cu iubit mai tanar si cu parinti (mult prea) crestini, asa ceva era de domeniul fantasticului.
Domnul profesor a observat ca il privesc si la un moment dat mi s-a adresat. A zis ceva despre cat de exotica sunt, fiindca tocmai ii spusese colega mea ca am sange persan. Am zambit si am incercat sa spun ceva, dar nu cred ca am reusit sa leg doua cuvinte. L-as fi luat in brate, l-as fi strans tare si i-as fi spus cat de mult il respect. O fi simtit omul ca e ceva in neregula cu mine, ca atunci cand i-a venit mancarea pe care o comandase m-a intrebat daca vreau si eu o clatita din portia lui. Nu, n-am vrut. Eu as fi vrut sa am parte si eu, in viata mea, de oameni ca dumnealui. As fi vrut sa am norocul sa intalnesc oameni normali, civilizati, culti, inteligenti, scoliti, oameni cu mintea deschisa si cu bunul simt la ei tot timpul. As fi vrut sa-i spun ca ii admir atitudinea, ca ma emotioneaza felul in care ii vorbeste iubitei fiului lui si ca m-a tulburat pana in adancul sufletului cand ea i s-a adresat dumnealui pe numele mic, asta fiind o obisnuinta pentru ei, dupa cum era usor de observat.
N-a fost intamplatoare acea intalnire. Am plecat de acolo trista, bulversata, dar cu multa speranta.
In contextul in care traisem in ultimii ani (in care si faptul ca postam o poza pe Facebook cu mine si iubitul meu, era prilej sa sune doamna preoteasa si sa-l intrebe cum imi permite sa fac asa ceva), ce vazusem cu ochii mei in seara aceea era dovada clara ca nu e totul pierdut. Am inteles abia atunci, privind normalitatea acelor oameni, ca ce mi s-a intamplat mie a fost doar un ghinion, dar si ca exista sansa ca undeva, in lumea asta mare, sa intalnesc oameni de calitate. Umana, mai ales.
A doua zi, dupa intalnirea de la restaurant, am inceput sa scriu aici povestea pe care am trait-o. Am dat-o afara ca sa ma eliberez si s-o pot trece la capitolul moarte, ingropate si cu slujba de rigoare facuta. Pomana sa ramana pentru ei.
Cat despre victima acestei situatii, baiatul neinspirat in viata amoroasa, am un singur regret. O va cauta pe femeia de care s-a indragostit in toate fetitele brunete cu parul lung, dar n-o va mai gasi. Femeia aceea era unica si a fost ucisa crestineste.
In incheierea acestei telenovele romanesti, vreau sa-mi cer scuze public doamnei preotese pentru eventualele traume pe care i le-am provocat in toti acesti ani prin simplul fapt ca exist si o rog sa ma ierte ca i-am iubit baiatul din tot sufletul! Si ca sa nu ramana in deriva si cu fibrilatii, am si niste indicii pentru dumeaei pentru o viata mai linistita decat cea de pana acum: 1. cand simte ca explodeaza sa se uite la filmul „Dogville” al lui Lars von Trier (ofera o senzatie de nedescris) si 2. pastilele nu ajuta la nimic. Am auzit eu de la cineva, nu spun cine, ca niste marijuana fumata in parc, in creierii noptii, te relaxeaza foarte mult, iti da o senzatie de bine si razi ca proasta oricat de grea ti-ar fi realitatea. Eu n-am incercat varianta asta fiindca eu prefer sa ma droghez cu iubire. Una noua. Pentru ca eu pot.





Preoteasa ipocrita (V)

29 03 2017

Perioada care a urmat concedierii noastre cred ca a fost cea mai ciudata si traumatizanta. Pe de o parte, ne bucuram de timpul liber pe care il aveam, pe de alta parte, inteleseseram amandoi cam cum sta treaba cu crestinii aia din jur. Oameni cu frica lui Dumnezeu, pupatori de icoane, doamnele purtatoare de basma in biserica, sfioase, neprihanite, nevinovate, dar in realitate malefice pana in maduva oaselor, n-aveau nici cea mai mica mustrare de constiinta ca tocmai isi batusera joc de vietile unor oameni. Cu ce se deosebesc teroristii islamisti care omoara vieti de crestinii astia din povestea mea care omoara suflete? Va spun eu: primii isi asuma actele teroriste, ceilalti nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase. Teroarea lor e subtila, perfida, jegoasa, neasumata si intotdeauna gandita bine dinainte, strategic, in asa fel, incat sa nu afle lumea, sa nu-si strice reputatia si sa pozeze in sfinti, in porumbei ai pacii. Muuult mai periculosi, dar cine le da apa la moara, devenindu-le, astfel, complici? Prostii ca mine, ca iubitul meu si multi altii ca noi. De ce? Fiindca le permitem, tacem, nu spunem nimic, inghitim si ne prefacem ca nu s-a intamplat mare lucru, doar ne-au ciuruit nitel. Sa fie bunul simt sau frica aia care te opreste sa vorbesti? Sa tii in tine pentru ca apoi suferinta sa te macine ireversibil nu este in niciun caz o solutie. Am simtit pe pielea mea. De acum, prefer modelul „decat sa ma sinucid, mai bine mor cu ei de gat”.
N-am mai vrut sa tac. Bineinteles ca am contactat niste avocati, am facut reclamatie la ITM, am facut plangere la autoritatile statului (apropos, Politia Romana o fi ajuns cu lectura si la plangerea mea depusa acum vreo 2 ani?), dar in paralel cu aceste demersuri, am fost nevoita, ca orice om sensibil care nu mai suporta mizeria pe care i-o provoaca aia mai putin sensibili, sa ma duc si la psiholog. Pe banii mamei mele, nu pe ai preotesei si nici pe ai patronilor de la radio care m-au hartuit subtil si jegos multa vreme, inainte de a ma concedia si care ar fi trebuit sa-mi plateasca terapia. Oricum, nu cred ca au adunat ei suficiente milioane de euro, incat sa-si plateasca toate nelegiuirile. Mai au de strans si de calcat pe multe cadavre pana sa dea socoteala ori aici, ori dincolo unde au relatii fiind credinciosi pana in strafund.
Si ca tot veni vorba de bani, daca va intrebati din ce traiam in perioada aia, va spun eu, din bani de la mama mea. Mama iubitului meu i-a dat si ea bani, dar ca sa se duca la o nunta, la care el deja anuntase ca nu se duce, dar a facut coana preoteasa in asa fel, incat sa nu se faca de ras in fata lumii si l-a obligat sa se duca platindu-i ea darul. In conditiile in care noi nu aveam bani de mancare!!!
In timpul asta, dupa ce si-a lasat copilul fara serviciu, a inceput sa caute solutii sa-l ajute sa se angajeze din nou. Aveau posturi pe la primaria sau prefectura din Buzau, nu mai retin exact, si s-a gandit ea ca ar fi facut copilul ce se pricepea, fiind absolvent de Stiinte Politice. Mai avea putin sa-i promita ca devine primarul orasului, doar, doar, o pleca de la Bucuresti, de langa mine. De fapt, nu s-a sfiit sa-l intrebe, imediat dupa ce a fost concediat de la radio: „Si acum de ce mai stai la Bucuresti si nu vii acasa?” Era pregatita sa culeaga roadele actiunilor sale crestine si morale.
Atata rautate, ignoranta, mizerie sufleteasca, lipsa de empatie din partea unui om nu mi-a fost dat sa vad in viata mea asta lunga, de femeie batrana, senila si ofilita. 🙂 Auzisem si eu de vorba aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Pe bune? Asta nu mai face parte din obligativitatea unui crestin model? Ca mi se tot flutura prin fata asta cu valorile crestine,morale, cu nu stiu ce cutume, cu femeia care trebuie sa fie cu nu stiu cati ani mai mica sau mai mare decat barbatul, tot felul de absurditati tarate de unii dinaintea erei noastre pana in era noastra, si de aia intreb si eu. Crestinii astia sfinti de nu mai e nimeni ca ei, respecta selectiv toate astea? Adica asta imi convine, o respect. Asta nu-mi convine, da-o dracu’! Pardon! Naibii.
Deci cum era aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”? Pai, tragand o concluzie logica, n-am cum sa ma gandesc ca tocmai preoteasa nu-i da ascultare Mantuitorului, ci ca se uraste pe ea insasi.
Din punctul asta de vedere o inteleg perfect.
Are si de ce.