Fragment dintr-o carte care nu va aparea niciodata

22 05 2017

Statea chircita in bucata aia mica de cada si singura tensiune o avea in bratul cu care-si tinea dusul deasupra capului. Din cand in cand, mai inghitea apa amestecata cu lacrimi. Soptea cate un „nu mai pot” pierit. El privea spectacolul grotesc cu un ranjet pe fata. Ii lipsea punga cu popcorn. Vazuse cateva filme la cinema, dar niciunul atat de prost ca cel de atunci, din baie. Cand esti un biet muritor, habar n-ai cum sa reactionezi la scene de genul asta. Daca in sala de cinema, cand se apropie un el de o ea, mai poti sa strigi: „pup-o, baaa!”, in WC-ul casei in care locuiesti si una moare de durere sub ochii tai, nu poti decat sa te uiti ca prostul si sa razi tamp. Ce altceva ar putea face un OM? Poate doar sa astepte sa taie astia apa ca sa iasa naibii aia din dus. Si sa spere ca nu-l trece chiar atunci treaba mare ca s-ar complica situatia si mai mult. Cum poti sa te ca… usurezi cand una zace aproape inerta langa WC. Te inhiba si nici nevoile fiziologice nu ti le mai poti satisface in liniste. Ar putea sa puna mana lui vanjoasa pe ea, sa-i ia dusul si s-o care in camera, dar si asta necesita un efort pe care el nu-i dispus sa il faca. Ce treaba are cu toata mizeria aia? De ce sa-si ude hainutele proaspat spalate si calcate? El e impecabil si nu e dispus sa-si distruga perfectiunea. Discret, elegant, fricos si las pe alocuri, dar in rest, IMPECABIL. Nu greseste, nu supara, nu deranjeaza, practic, nici nu-l simti prin preajma. Aia, in schimb, care-si toarna apa in cap fara sa se gandeasca nici macar la factura care urmeaza sa vina, ca sa nu mai zic de risipa pe care o face in timp ce in alte colturi ale lumii sunt copii care mor de sete, deci aia este dracul pe pamant. O fiinta egoista care greseste mereu, supara si deranjeaza oamenii, ca sa nu mai zic ca plange din te miri ce. Auzi, tu! Intr-o zi se uita la o prostie de film, ceva cu o lebada neagra, dar nu era chiar o lebada adevarata, era o femeie imbracata cu o fustita neagra de balet sau ceva, si nebuna a inceput sa planga in hohote, de n-a reusit saracul baiat s-o linisteasca o zi intreaga. Nu mai vazuse in viata lui pe cineva care plange cand se uita la filme. De aia nici nu prea stia cum sa reactioneze. In lumea lui oamenii se hlizeau la filme si nu, nu la filme din alea lungi si grele, nuuuu, la alea scurte si usoare de pe 9Gag. Ce atata drama cand viata e o comedie?
Aoleu, stai ca l-a luat burta! Acum! Asta da tragedie. Ranjetul s-a transformat in rictus. Ce sa faca? Aia nici nu se uita la el. E in lumea ei cu lacrimi amare, lebede negre si cai verzi si nici macar nu stie ca saracul baiat are o treaba mare, mare de tot. Cum s-o intrerupa din jelanie? „Draga mea, ma cac, poti sa parasesti putin incinta?” Cam brutal chiar si pentru unul ca el. Dar cum sa procedeze? Offf, nu mai poate omul nici sa-si faca nevoile din cauza uneia ca asta. Dar n-a mai avut timp prea mult de gandit. Cand te ia valul de la burta, exista o singura solutie.
Si-a dat jos rapid pantalonii si chilotii, a ridicat capacul WC-ului si s-a eliberat. Doamne, ce fericire! Cata dreptate avea ala care a zis ca omul e cel mai fericit cand se duce la toaleta! Numai fraiera aia sufera si nu simte adevarul din vorbele astea intelepte.
S-a sters cu grija, a tras apa, a pus capacul regulamentar la loc, s-a spalat pe maini si a iesit din baie.
Intr-un aer greu de respirat, apa de la dus curgea si doar daca ai fi fost putin atent ai fi auzit, din cand in cand, cate un „nu mai pot!”
Apoi nu s-a mai auzit nimic.





Despre mama, fara sa-i cer voie

11 05 2017

Este ziua mamei mele si simt nevoia sa scriu despre ea. Nu i-am cerut acordul, dar stiu ca si daca se va supara, in secunda urmatoare ma va ierta pentru ca asa e mama. Stiu ca fiecare are senzatia ca nimeni n-are mama ca a lui. Mai sunt si unii care au puterea sa recunoasca si ca nu-i chiar cum ar fi trebuit sa fie, dar de iubit toti ne iubim mamele asa cum sunt ele. Eu am norocul s-o iubesc nu pentru ca asa se face, ci pentru ca am invatat de la ea tot ce e mai frumos pe lumea asta. Par cliseu vorbele astea scrise in general, tocmai de aceea voi povesti cateva intamplari care o au protagonista pe mama mea, intamplari din care eu am avut de invatat: sa fiu om, sa fiu corecta cu mine si cu ceilalti, sa iubesc dincolo de orice bariere, sa am principii peste care sa nu trec orice ar fi, sa fiu fidela, loiala, sa indragesc animalele, sa spun adevarul indiferent de consecinte, sa invat, sa citesc, sa-mi urmez visurile si pasiunile.

Iubirea am invatat-o de la mama. In momentul in care s-a indragostit de cel care urma sa-mi fie tata, n-a contat pentru ea nimeni si nimic. In anii ’70, in plina era comunista, sa ai o relatie cu un cetatean strain era cam cum este astazi sa te iubesti cu cineva de acelasi sex. Cele care indrazneau sa se afiseze cu un strain erau catalogate imediat drept femei usoare. Nu conta ca sunt majore, virgine, fete cuminti, dar indragostite, eticheta era pusa din start. Cam asa e cu neamu’asta de sfinti imbroboditi cu basma pe cap, de cand e lumea si pamantul, cred. De aia ne si merge atat de bine ca natie, ca popor, ca tara. Era de neconceput si existau repercusiuni inimaginabile pentru cea/cel care indraznea sa sfideze normele cretino-comuniste. Exact cum e astazi cu minoritatile sexuale. De fapt, coalizatii astia de acum sunt copiii retardatilor de atunci, deci n-am de ce sa ma mai mir. Cert este ca pe mama n-a interesat-o niciun moment parerea partidului, a lumii, a neamului (da, existau si in neamul ei retardati, asa cum exista in fiecare neam). Si-a anuntat parintii ca se casatoreste cu barbatul pe care il iubeste si asta a si facut. Am si acum hartia emisa prin ’73 in care Partidul Comunist Roman raspundea favorabil cererii sale de a-si uni destinul cu cetateanul strain pe care il iubea. Nu vreau sa zabovesc asupra stupizeniei situatiei, ci asupra curajului mamei mele de a-si asuma iubirea pana la capat. De a se lupta cu o lume intreaga pentru dragostea ei, de a-si lua de mana sotul si de a pleca departe, pe alt continent, unde sa-si traiasca viata in libertate. Din dragostea lor de tineri de douazeci si ceva de ani, am aparut eu. Cu voia Partidului, ca daca el nu-i dadea voie, ramaneam nenascuta.

Dragul de scoala si de invatat tot de la ea il am. Toata copilaria si adolescenta mea, mama a fost preocupata sa studiez. Inca de mica m-a vrut cu mana pe carte si nu pe cratita. Mi-a vorbit mereu despre importanta cititului si a studiului si a tinut cont mereu de faptul ca sunt un copil si nu m-a pus nici sa gatesc, nici sa spal podelele, nici sa fac piata. Imi spunea ca altele sunt lucrurile cu adevarat importante in viata, si ca pe alea de om mare o sa am timp sa le fac pana mor daca asta o sa vreau. M-a lasat sa ma bucur de copilarie si m-a incurajat doar sa ma joc si sa invat. Ii sunt recunoscatoare pentru asta, azi. A avut grija de inocenta mea pe care, din fericire, n-am pierdut-o de tot.
Pasiunile mi-au fost incurajate si sustinute tot de mama. La 16 ani ai mei, cand parintii din jur se ingrijorau ca nu se mai inteleg cu copiii lor adolescenti, mama era linistita si fericita pentru ca ma inscrisese la cursul de actorie de la Scoala de Arta ca sa-mi implineasca marea mea dorinta de a ma pregati sa devin actrita. Mi-o amintesc cu lacrimi in ochi la spectacolul de absolvire, asa cum mi-o amintesc alergand impreuna cu mine prin oras ca sa nu intarziem la niciun spectacol de teatru sau concert de la Casa Sindicatelor.
Sa-i ajut pe cei din jur tot de la ea stiu. Si sa nu ma laud cu asta, sa nu spun public cand o fac m-a invatat tot ea. Imi amintesc ca atunci cand lucram la Antena 1 Ploiesti, la vreo 22 de ani, aveam un salariu maricel pe care il imparteam cu oameni amarati care ma vedeau la televizor si veneau sa-mi ceara bani. Niciodata nu mi-a reprosat ca „traiesc pe banii ei” si ca pe ai mei ii dau altora si niciodata n-a pretins vreun leu de la mine. Intotdeauna mi-a dat, lucru pe care il face si acum, fara sa imi ceara inapoi, fara sa-mi reproseze, fara sa aiba vreo pretentie. Ba, pe langa mine, care sunt copilul ei, a mai hranit si niste porci (unul dintre ei, cand vorbeste cu mine despre ea ii zice „ma-ta”, dar nu-i nicio problema, ca exista un ignat pentru fiecare dintre astia).
Dar gestul cel mai inaltator, incredibil, de neconceput pentru mintea unui om normal, l-a facut mama pentru altcineva. Tot in numele dragostei si al umanitatii. Despre asta chiar nu pot vorbi fara acordul ei. Este un gest suprem care adunat tuturor celorlalte infinit mai mici ca impact asupra unei vieti de om, ma indreptateste pe mine sa spun cu toata convingerea ca nu exista mama ca a mea. Nu exista om, femeie, mama mai buna si ii sunt recunoscatoare pentru ca este asa si ma pot mandri cu ea oricand, oriunde, in fata oricui.
La multi ani, mama! Te iubesc mult!





Ce culoare sa aiba chilotii?

9 05 2017

In ultimele zile mi s-au clarificat multe lucruri. Deja ma simt mult mai in siguranta, nu mai sunt confuza, nu mai orbecai prin lume fara repere. Au avut grija conationalii mei (despre romani vorbesc, desi n-ai zice dupa numele pe care-l port) sa-mi arate care-i drumu’drept in viata. Acum imi este clar ca atunci cand mi-o suna ceasul trebuie sa ma casatoresc neaparat cu un barbat (si asta cat mai repede fiindca stiu eu tot de la neamu romanesc ca e aiurea sa fii divortata) si am mai inteles ca nu trebuie sa fie mai mic decat mine in niciun caz (ca ajung de rasul lumii ca prima doamna a Frantei). Chiar, ce idioti francezii astia sa-si aleaga un presedinte cu o nevasta mai mare decat el cu 25 de ani! Mi-ar fi rusine daca as fi in locul lor! Cred ca si doamna Macron e foarte nefericita, saraca, citind de pe internet parerea conationalilor mei despre ea!In locul dumneaei m-as ascunde in casa si n-as mai iesi de acolo pana nu si-ar termina ala micu’ mandatul.
Acum, ca stiu si cu cine o sa ma marit si ce varsta va avea viitorul meu sot, mai am o dilema si mi-as dori ca cei preocupati de soarta acestei tari, a lumii, in general, sa se gandeasca si la lucrul acesta: ce culoare sa aiba chilotii pe care ii voi purta la Starea Civila? Dar cei de la nunta? Da, eu sunt mai conservatoare, port chiloti, dar culoarea mea preferata e lila si mi-e teama ca nu e o culoare traditionala, potrivita. As dori o lege, ceva, macar un proiectel de lege, cateva milioane, sute de milioane, miliarde de semnaturi care sa ma scoata din aceasta degringolada a alegerilor nepotrivite, netraditionale, nerusinate pe care le-as putea face de capul meu cu minte deschisa.
Deci, dragi traditionalisti, valori incontestabile ale acestei tari, perfectilor, moralilor, va rog, nu ne lasati pe noi, astia fara repere si fara valori cu atatea nelamuriri! Ati decis ce sa aiba in chiloti persoana cu care ne casatorim. Ok. Acum dati-va cu parerea, dati o lege, faceti ceva care sa decida si ce culoare sa aiba chilotii nostri!
Pana atunci, o sa va arat o poza cu cei pe care mi i-am cumparat pentru momentul casatoriei. Dupa cum puteti observa, au mai multe culori si imprimeu. E potrivit? E traditional? Daca nu, iertati-ma! Promit sa nu-i mai port si sa-mi cumpar unii cum va plac voua.





Copiii in grija tatalui

23 03 2017

„Cum sa-l responsabilizeze mama singura pe tatal plecat cand n-a putut sa faca asta nici macar cand erau impreuna? Cum sa-i explice ca in momentele importante copilul are nevoie de tata langa el? Cum sa-l invete ca promisiunile trebuie respectate si cuvantul trebuie sa fie cuvant, daca mama lui nu l-a invatat asta de mic? Cum sa-i spuna ca simte ca moare si ca nu s-a vrut niciodata o mama sacrificata, ci o mama fericita?” Solutia este una pe cat de complicata emotional, pe atat de justa la modul cel mai pragmatic: sa lase copilul in grija tatalui.
Intr-o societate ca a noastra, asa ceva este de neconceput. E ca si cand ai lasa copilul pe strada, in tomberon. Tatal e necunoscutul cu care ai facut sex si care mai mult de atat nu e capabil sa faca. Tatal este entitatea aceea care apare si dispare cand vrea palaria lui. Tatal e fiinta aceea ocupata, preocupata de bani si de barfe despre mama copilului care obligatoriu este ori curva ori nebuna, ori betiva, ori iresponsabila, orice e mai rau pe lumea asta, in niciun caz femeia pe care a iubit-o si care i-a nascut un copil drept urmare a iubirii dintre el si ea.
Ca mama nu poti gandi rational, ci doar prin prisma emotiilor. Cum sa-i lasi lui copilul? Mai bine mergi la tribunal si il lasi pe judecator sa decida, decat sa accepti de bunavoie ca aceasta varianta e la fel de normala ca cealalta. Sunteti egali atat in ceea ce priveste drepturile, cat si obligatiile din moment ce l-ati conceput impreuna, de comun acord.
Oare n-ai fi mai linistita stiind ca tatal, oricat ar golani, cand ajunge acasa sta cu copiii lui? Locuind in aceeasi casa cu ei, n-are alta solutie, decat sa-i bucure cu prezenta lui de fiecare data cand se intoarce. Oare n-ar fi mai bine pentru copii sa-l aiba pe tatal lor alaturi atunci cand fac febra, vomita, iar el sa se implice, vrea, nu vrea? Daca ar fi stat cu tine copilul, crezi ca ar fi sarit tati sa vina la voi la primul 38 de grade? Crezi ca ar fi stiut ce proiect are copilul de facut pentru scoala? Crezi ca ar fi cautat rochita sau bluzita pentru serbare? Crezi ca ar fi stiut ca traieste copilul primii fiori ai dragostei? Crezi ca ar fi alergat intr-un suflet sa il duca la spital pe cel mic cand s-ar fi imbolnavit? Eu cred ca nu. Cred ca doar ai fi visat sa faca toate astea si ai fi simtit din nou abandonul initial, de fiecare data cand tati era prea ocupat cu traitul libertatii de holtei. Iar copilul ar fi trait langa el cu o mama mereu trista, mereu umilita, mereu cu lacrimi in ochi si cu nod in gat, mereu chinuita sa se prefaca in fata lui fericita si multumita, dar pierduta, de fapt, in haul deznadejdii. Multa vreme ne bazam pe faptul ca cel mic nu pricepe, nu intelege, ca nu vede zbuciumul launtric. Avem impresia ca jucam rolul mamei fericite perfect si ca nimic nu poate tulbura copilul. Dar stiti ce? Specialistii practicanti in psihologie au ajuns la concluzia ca un copil aflat in grija tatalui creste mai stabil emotional decat cel aflat in grija mamei. Poate parea dura concluzia sau jignitoare la adresa mamelor care nu mai stiu ce si cum sa faca pentru puiul lor. De fapt, chiar de aici pleaca totul. Explicatia este foarte logica: mama ramasa cu copilul in grija joaca permanent si rolul tatalui (de unde si expresia bine argumentata in realitate, folosita de mamele singure „i-am fost si mama, si tata”). Acest lucru insa bulverseaza copilul. Pe cand tatal nu va face acest joc niciodata. El nu va tine locul mamei, preluand responsabilitatile acesteia. El va gasi un inlocuitor (bunica, bona, nevasta noua)care sa faca mancare, sa spele, sa calce, poate isi va lua si sofer care sa-l duca la scoala pe copil, dar va fi prezent in viata lor, cel putin fizic, mai mult decat ar fi fost daca cel mic ar fi trait cu mama in alta casa. Se va implica atat cat ii permite sufletul, dar sigur o va face.
In tot acest timp, mama stie exact ce nevoi, ce dorinte, ce probleme, ce ganduri, ce visuri si ce aspiratii are copilul si va veni in intampinarea lui fara sa fie nevoie sa insiste cineva, fara sa fie cautata si sa nu raspunda, fara sa traga cineva de ea ca sa-i reaminteasca, fara sa pacaleasca sau sa minta copilul, fara sa faca promisiuni pe care sa nu le respecte. O mama este suficient de responsabila incat sa stie sa fie alaturi de copilul sau in viata totdeauna doar pentru faptul ca e mama. Iar o mama fericita ii este mult mai de folos copilului decat una vesnic nefericita, plansa, chinuita si suferinda fiindca tati n-a fost in stare sa isi respecte promisiunile si a disparut ca magarul in ceata.





Copiii in grija mamei (final)

21 03 2017

Mentalitatea strabuna ne-a inoculat bine ideea ca daca tati isi baga picioarele in familia lui si urla dupa libertatea de holtei, mami trebuie sa se supuna, sa taca si sa inghita. Ce presupune asta? Stie toata lumea. Nu se poate sa nu fi trait, vazut sau auzit chinul unei mame care isi creste singura copilul. Si nu ma refer neaparat la munca fizica fiindca oricum ajutorul primit era minim, ci la suferinta sufletului. Visase o familie, facuse un copil cu barbatul iubit (ca daca il facea cu vecinul de la doi, care oricum era mai tanar, mai frumos si mai bogat, poate mai avea o justificare suferinta de acum), isi imaginase cum vor imbatrani impreuna si se vor mandri cu realizarea vietii lor, copilul. Si ce sa vezi? S-a trezit singura, tradata, parasita si fara posibilitatea de a se opune in vreun fel.
Si au inceput sa vina problemele alea grele. Odata plecat, tati a inceput sa fie lovit de amnezie. Ba uita ca e sedinta cu parintii, ba n-avea timp sa iasa nicaieri cu copilul fiindca avea treaba exact in weekend-ul ala, ba uita sa se tina de cuvant cand promitea chestii („Iti promite tati ca te duce la Disneyland” – va suna cunoscut?), ba uita ca e intai iunie, ba venea dupa ce termina copilul de spus poezia lui, dar bifa prezenta filmand putin finalul serbarii. Gesturi, atitudini, fapte care ricosau in sufletul mamei cu o putere de milioane de ori mai mare. Fiind o mama responsabila, care nu doreste sa-si abuzeze emotional copiii, tacea in fata lor sau ii lua apararea tatalui, scuzandu-i lipsa de preocupare prin eterna sintagma „Tati are treaba ca sa faca bani”. Desi pare inumana soarta unei astfel de femei, nici macar astea nu sunt cele mai grave lucruri pe care le traieste. Trauma cea mare se declanseaza atunci cand trebuie sa-si ascunda lacrimile in fata copiilor. Ii vine sa urle de durere, dar trebuie sa astepte ca cel mic sa adoarma. Ii vine sa blesteme ziua in care l-a crezut pe el, printul, in care i s-a lasat cu suflet cu tot in palme. Nicio clipa nu s-a gandit ca totul e doar minciuna. Ea crezuse in familie, iar acum nu i-a ramas decat sa-si duca crucea naivitatii.
Daca proaspatul holtei isi mai gaseste (sau isi gasise deja) vreo pitipoanca, se duce pe pustii si bruma aia de grija pe care tatal o avea fata de copilul lui. De ce? Pai voi nu stiti ce se intampla cand Pitzi isi impune punctul de vedere? „Vorbesti cam mult cu fosta!” „Le dai cam multi bani in plus copiilor” „Sa nu lipsesti de la serviciu daca ai copilul bolnav, ca te dau astia afara si ramanem fara bani” „Nu tinem copilul chiar toata vacanta, ca trebuie sa ne mai plimbam si noi singuri”
Si uite asa, pe nesimtite, altcineva incepe sa-i ocupe timpul, creierul si viata taticului.
Mama simte, observa, stie. Cam ce-ar putea sa faca ea? Isi continua singura viata complicata, de care niciun barbat nu-si doreste sa aiba parte (nici macar ala cu care incepuse sa si-o construiasca) si plange mult. Simte ca nu mai poate. Simte ca se sufoca, dar stie ca nu e voie sa recunoasca asta. Cum sa-l responsabilizeze pe tatal plecat cand n-a putut sa faca asta nici macar cand erau impreuna? Cum sa-i explice ca in momentele importante copilul are nevoie de tata langa el? Cum sa-l invete ca promisiunile trebuie respectate si cuvantul trebuie sa fie cuvant, daca mama lui nu l-a invatat asta de mic? Cum sa-i spuna ca simte ca moare si ca nu s-a vrut niciodata o mama sacrificata, ci o mama fericita? El se plimba cu Pitzi prin lume sa-i arate cascadele, marile, campiile si viile de la tara. De ce l-ar interesa zbuciumul unei nebune? Nici macar nu pricepe ce dracu’ vrea asta de la el.
Ar putea ea sa recunoasca in fata cuiva ca ii e rau si greu? Nu, fiindca societatea ar blama-o. Nu, fiindca ar traumatiza copiii daca le-ar spune cat de mult sufera. Trebuie sa joace rolul eroinei in fata tuturor, inclusiv in fata ei. Cu zambetul pe buze si cu cearcane sub ochi trebuie sa-si implineasca menirea. Tatal n-are una, doar mama. Mama e una singura. Tatii sunt mai multi. Chiar asa?
Ei bine, eu nu cred asta. Eu cred ca ambii parinti au aceeasi menire din moment ce au decis impreuna sa faca acel copil (Repet: nu vorbesc despre copii aparuti in urma unui viol, unei aventuri sau unui santaj, ci despre copiii facuti din dragoste). Si atunci, fiind convinsa ca atat mama, cat si tata sunt egali in fata oricui (copilului, legii, societatii, vietii) eu am gasit o alta solutie la care femeile nu indraznesc sa se gandeasca. Pare una de neconceput, dar daca lasi deoparte orgoliul, razboiul, emotia, prejudecatile, gura lumii si ii dai voie si ratiunii tale sa patrunda putin, s-ar putea sa constati ca toata lumea e mai fericita si mai linistita.





Copiii in grija mamei (II)

20 03 2017

Iesi din maternitate, acolo unde mai beneficiezi de singurele ore libere (asta daca nu ceri sa-ti aduca bebelusul in salon pe toata sederea ta in spital) si intri in noua viata. Lauzia, furia laptelui, mulsul, astea sunt niste amanunte. Pana la urma, toate mamiferele care nasc pui vii isi indeplinesc menirea fara sa comenteze sau sa se vaite. Si tot ce urmeaza dupa, de asemenea, e treaba ta, obligatia ta, indatorirea ta si ar fi de preferat sa ti le indeplinesti fara sa faci pe nebuna, ca s-ar putea sa ai surprize din partea cui nu te astepti.
Numai unele dintre mame beneficiaza de sprijinul celui cu care au facut copilul. Unii considera ca asta e treaba femeii, iar ei se ocupa cu vanatoarea. Altii pun mana si fac prima baie copilului, mai sterilizeaza un biberon, mai storc niste fructe intre pumnii vanjosi (da, cand n-ai blender, razi marul si il strangi in mana ca sa iasa zeama). Problema cu astia din urma e ca au senzatia ca iti fac tie o favoare, nu ca e si treaba lor, si te trezesti peste ani, cand se duce dracului magia, ca imprastie vorba prin targ ca ei i-au facut baie copilului, i-au dat sa manance, ca cele cateva ori in care au pus si ei mana inseamna, de fapt, ca s-au ocupat de copil. Asa e omul, ii place sa pozeze si sa-si aloce merite pe care nu le prea are.
Nu am de gand sa enumar activitatile pe care le face mama, in comparatie cu cele ale tatalui, in ceea ce-l priveste pe copil. Stie fiecare cum stau lucrurile, care e raportul, cine si in ce fel se implica. Asa e datul, asa am fost invatati, crescuti, educati, ca mama trebuie sa le faca pe toate, iar daca tatal da o mana de ajutor, femeia trebuie sa fie indatoritoare, recunoscatoare si sa zica merci. Se considera ca el o ajuta pe ea. Ca si cand copilul ala a fost facut cu Sfantul Duh.
Eee, dar asta nu-i nimic. Stai sa vezi cum stau lucrurile cand masculul care te avea drept viata a lui pe tine si pe copil (remember? „voi sunteti viata mea!”), te anunta intr-o zi: „Vreau sa divortam, draga mea!” (draga mea e un eufemism pentru proasto, nebuno, idioato etc). Brusc, din femela care naste pui vii si ii hraneste cu lapte, devii femeia care gandeste. Socul e mare, iar universul pare ca ti se darama in cap. In fractiuni de secunda, iti imaginezi viitorul apropiat. Apoi, pe cel indepartat. Trecutul in care promisiunile fusesera altele parca nici nu mai exista. Spectacolul ratarii este de neuitat, dar despre asta, altadata. Acum e momentul sa te gandesti la ce implica, practic, aceasta decizie a lui tati. „Si cum te-ai gandit sa facem?” „Imi caut o garsoniera in care sa ma mut. Voi veni la voi cat de mult pot, te voi ajuta de cate ori vei avea nevoie.”
Frumoasa perspectiva. Mai vine pe la noi. Ce dragut! O sa ma ajute cand o sa am nevoie. Ce linistita ma simt! Adica o sa primim vizite de la el, niste bani (cota parte din aia declarati, ca despre aia nedeclarati stim doar noi, nu si autoritatile) si o sa impartim copilul in vacante, weekend-uri si sarbatori, in functie de disponibilitatea tatalui. Se stie ca tatii sunt ocupati sa produca bani, si daca ai ghinionul ca cel al copilului tau sa fie mereu in deplasare ca sa-i castige, s-ar putea sa te minunezi si tu ca-l mai vezi la fata, nu doar copilul.
E adevarat, nu e deloc ce ai visat cand ai pornit la drumul asta. Povestile din copilarie n-au facut decat sa te minta ca ar exista fericirea pana la adanci batraneti. Daca ai fi fost putin atenta, ai fi observat ca nu vorbeste nimeni in cartile de basme despre ce se intampla dupa momentul casatoriei. N-o descrie nimeni pe Alba ca Zapada cracanata pe masa ginecologului, nascand, crescand copilul, dand cu aspiratorul, facand teme, activitati extrascolare cu mostenitorul, mergand la spital cu el, spaland chilotii printului, aruncati pe sub pat sau uitandu-se la orologiul din perete asteptandu-l sa se intoarca la castel.
Acum e tarziu, oricum. In momentul asta deja esti aruncata in alta poveste. Cea pe care mamele care au copiii in grija ar putea-o scrie dintr-un condei desi nici prin cap nu le-a trecut s-o traiasca atunci cand au decis, impreuna cu el, sa intemeieze o familie.





Copiii in grija mamei (I)

17 03 2017

Statisticile arata ca in 95% din cazuri, in urma unui divort, copiii sunt incredintati mamei. Cifrele indica, practic, un fel de axioma. De cand lumea si pamantul, s-a impamantenit credinta ca doar mama trebuie sa-si asume responsabilitatea cresterii si educarii lor, tatal fiind un pion neimportant, care poate aparea si disparea din ecuatia familiei sau fostei familii, oricand. Un fel de „asta e, se executa, nu se comenteaza!”
Sa dam timpul putin inapoi si sa ne amintim cum au decis cei doi sa faca impreuna un copil. Nu intru in detalii tehnice, ca a fost programat, ca a aparut „cand a vrut Dumnezeu”(mor dupa expresia asta), ideea e ca amandoi partenerii au hotarat sa devina parintii acelui copil. Cum gravida ramane doar femeia, ei i-a revenit sarcina, ca sa zic asa. Au urmat noua luni pline de emotii, transformari, stari de rau si stari de bine, o furtuna intreaga intr-un corp de cateva zeci de kilograme care se inmulteau pe zi ce trecea. Le-a simtit si le-a trait pe toate. Si tatal le-a trait, dar in felul lui. Se mai ducea sa cumpere mere verzi, mai lasa jocurile si inchidea calculatorul fiindca aerul devenea irespirabil de la caldura, mai punea mana pe burtica sa simta miscarile bebelusului si mai strecura irezistibilul „voi sunteti viata mea” sau „ce frumoasa esti!” Orice femeie gravida se topeste la astfel de gesturi si declaratii si se incurajeaza ca merita fiecare greata, fiecare voma, fiecare durere de spate, de picioare, fiecare contractie si chiar chinul fizic al nasterii (naturale, de preferat, ca sa fie si taticul fericit ca totul a decurs conform legilor firii, nu ale stiintei). Sprijinul pe care ti-l ofera partenerul de viata este foarte important. E adevarat, nu compenseaza durerile facerii si nici incizia de perineu, pe alea le suporti tu, dar cum s-ar putea altfel?
In sala de nasteri esti tu cu personalul medical si, daca decideti de comun acord, sta si tatal. E foarte important sa il stii acolo, dar nu stiu cum se face, ca urletele de durere, ca starile de greata, de lesin, ca tensiunea foarte scazuta, nu se lasa deloc impresionate de prezenta masculina din preajma. Simti ca te rupi in doua, ca mori si n-ai siguranta ca vei mai apuca sa vezi rodul dragostei. Si barbatul e emotionat foarte tare si se reapuca de fumat. E gestul maxim prin care isi poate exterioriza tumultul interior. Nu urla ca n-are de ce. Nu-l doare nimic. Pana la urma, asta e legea firii, el n-a facut altceva decat sa-si faca datoria si sa-si insamanteze femeia. Din dragoste, bineinteles. (Nu dezbat aici cazurile de viol, aventuri de-o noapte sau mai stiu eu ce greseli ale tineretii. Vorbesc despre oameni asumati).
Apoi, ca de nicaieri, apare copilul. Traiti impreuna magia acelor clipe. Lacrimile tale de fericire se amesteca cu lacrimile si mucii care ti-au curs cand ai plans de durere, timp de cateva ore, inainte. Oricum, nimic nu mai conteaza, doar el sa fie sanatos. Si familia fericita. Si tatal mandru ca i-ai adus pe lume mostenitorul. Si parintii vostri mandri ca i-ai facut bunici. Si tu implinita. Si… si… si… Hai, ca nu e chiar asa simplu! Conteaza multe si vor conta si mai multe de acum incolo.