Sa-l iei in brate sau sa-l omori?

28 06 2010

Imaginati-va o femeie singura in casa, cu doi copii, la ora 9 seara. Dupa o zi intreaga petrecuta in compania celor mai dragi oameni din viata ei, sotul femeii pleaca cu masina sa conduca musafirii, aflati si ei cu masina lor, spre o strada principala, pentru ca oamenilor sa le fie mai usor sa gaseasca drumul spre orasul in care locuiesc.

Strada mare, cea cunoscuta de musafiri, se afla la vreo trei strazi distanta de locul in care femeia, sotul si copiii locuiesc. In mod firesc, se fac cu masina cam 10 minute pana acolo, iar intoarcerea spre casa cam tot atat dureaza. In total 20 de minute dus-intors.

Din pacate, telefonul sotului tocmai se descarcase, prin urmare l-a pus la incarcat si l-a lasat acasa. N-ar fi fost chiar prima data, deci nu era o problema, mai ales ca urma sa lipseasca de acasa doar cateva minute. N-a fost chiar asa.

Dupa trei sferturi de ora nu s-a intors. Nici dupa o ora.

Atunci, femeia si-a sunat musafirii sa-i intrebe unde sunt si ce face sotul ei. Oamenii care tocmai se apropiasera de orasul lor si se despartisera de el demult, au incremenit la auzul unei asemenea intrebari. Ce se intamplase?

Nimeni nu stia. Totul devenise rupt parca dintr-un film de groaza. Intrebari peste intrebari: „Mai avea ceva de facut?” „Mai avea ceva de cumparat?” Nu. „Poate e aglomerata strada”. „Se intorc oamenii de la munte, de la mare, si e trafic intens.” „Poate”.

A mai trecut o ora. Se facuse deja 11 noaptea. Copiii dormeau. Femeia se gandea sa actioneze cumva. Sa-i lase singuri in casa si sa plece in cautarea sotului, nu putea. Trebuia sa sune la politie sau la salvare sa intrebe daca a avut loc vreun accident in zona. Sau putea sa sune la Spitalul de Urgenta. Si totusi, amana momentul. Nu putea fi chiar atat de cumplit. Se fataia ca un leu in cusca, statea atarnata de geam asteptand sa vada ceva, un semn, o umbra. La un moment dat, o masina de politie a intrat pe strada ei. I s-au taiat picioarele. Ce putea fi mai rau? A urmarit masina cu ochii in lacrimi si la lumina stalpului de iluminat astepta sa-si vada sotul iesind din ea. Nu mai conta de ce si cum, important era sa-l vada teafar. In timp ce se derulau clipele astea cat o eternitate, masina de politie s-a indepartat, continuandu-si linistita patrularea prin zona. A respirat usurata si a prins din nou curaj.

Suna telefonul. Pana sa ajunga la el, o clipa i se opreste inima in loc. Erau musafirii care se interesau de soarta sotului disparut si care deja incepusera sa-si faca procese de constiinta. „Of, mai bine il lasam linistit si gaseam noi strada pana la urma”. „Vai, ce rau imi pare!”

Nu va mai spun cate framantari, ce ganduri dintre cele mai sinistre, ce durere si neputinta.

Peste vreo doua ore si ceva, sotul se intoarce. Teafar, intreg si destul de linistit in comparatie cu zbuciumul sotiei care era deja imbracata si gata sa plece in cautarea lui, cu orice risc.

Ce sa faca ea cand il vede din nou acasa: sa-l ia in brate sau sa-l omoare cu mainile ei?

I-a povestit ce s-a intamplat. Pe drumul de intoarcere, tocmai se ivise o altercatie intre taximetristi si niste indivizi dubiosi, iar strada era blocata de masini. Aflandu-se intr-o coloana, a fost nevoit sa se strecoare in sens invers si sa aleaga un alt drum spre casa. Un drum ocolitor si aglomerat, pentru ca, intr-adevar, traficul era intens din cauza celor care se intorceau de pe unde fusesera in week-end.

O explicatie simpla, dar care dupa doua ore cumplite de asteptare, n-a mai avut ecou.

In timpul asta, telefonul mobil al sotului se incarca linistit in priza, in timp ce al ei se descarcase de tot.

Anunțuri

Acțiuni

Information

4 responses

28 06 2010
irina

Primul comentariu s-a „disparut”…mama ei de furtuna si mama lui de net!!!
Te inteleg perfect! Si eu sufar cand nu pot sa dau de cineva: mama si bunica sunt campioane la uitat telefonul acasa…amandoua bolnave si amandoua cu idei care mai de care mai „stralucita”!
Drept e ca si maica-mea ma suna non-stop daca nu-i raspund , cu toate ca am trecut de mult de varsta ……desi stie ca fie sunt la servici, fie sunt iesita sau dorm, ma suna pana ii raspund….asa ca ii intorc si eu favoarea 😀
Asa nu nu pot sa ma gandesc ca uneori telefoanele astea mobile, fac mai mult rau decat bine….

29 06 2010
Mihaela

Buna,
Inteleg prin ce ai trecut pentru ca asta se intampla cand cel de langa tine nu iti este indiferent. Ideea este ca ei nu gandesc la fel de fatalist ca si noi si ca nu inteleg prin ce zbucium trecem.Eu am reusit ,dupa ceva ani ,sa il fac sa inteleaga si acuma ma suna sa-mi spuna ca telefonul s-ar putea sa se descarce sa nu imi fac probleme.Si cu toate astea am patit ceva asemanator cand a plecat la drum lung si a avut telefonul pe silentios……Poti sa-ti imaginezi ce scenarii aveam in cap……dupa care am respirat usurata in momentul in care a sunat telefonul si isi cerea si scuze ca mi-am facut probleme….putin spus.Trebuie se pare sa invatam sa nu ne mai gandim la ce e mai rau ca e mult mai bine.
Te pup si mi-e dor de tine.
Cu drag ,Mihaela

30 06 2010
nouria

Ma intreb, Irina, cum de am putut trai bine merci atata vreme fara mobile, iar acum nu mai putem trai fara ele? 🙂
Da, Mihaela, asa suntem noi, femeile rac, mai disperate decat ar fi normal. Sper sa invat sa fiu mai relaxata atunci cand vine vorba de oamenii dragi, ca prea ma incrancenez si sufar, de multe ori fara motiv. Si mie mi-e dor de tine. Poate in vara asta reusim sa ne vedem.

2 07 2010
Alina

Am trecut si eu printr-o situatie similara. Am simtit atunci cum trec ani,nu minute. De fel sunt pesimista si panicoasa. Inteleg prin ce ai trecut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: