In numele afacerii, al interesului si al sfantului profit

15 04 2010

Ati vazut oameni de afaceri sau omuleti de „afacerele” cu suflet? Ati intalnit vreunul care sa-si dea si camasa de pe el pentru angajatul care trudeste ca sa prospere dumnealui?

Eu am vazut cu ochii mei un angajator care anunta cu lacrimi in ochi cand se despartea de vreun angajat, chiar daca acela plecase de buna voie si lasand in urma-i un proces de toata frumusetea. Prin urmare, exista. Dar sunt pe cale de disparitie. Balanta inclina ingrijorator in favoarea celor…, dar multi.

Majoritatea calca pe cadavre pentru propriul interes. E si normal, ar spune unii, doar trebuie sa traiasca si ei din ceva. Da, sa traiasca, dar de ce sa-si bata joc de altii? Ce sau cine le da dreptul sa se joace cu sufletele oamenilor?

Cati dintre cei care si-au dezvoltat propria afacere si carora inca le mai functioneaza, au pornit curati la drum? Daca n-au mintit, au pacalit, daca n-au furat, si-au insusit sau, in cel mai trist caz, daca au inceput ca oameni, au sfarsit ca javre. Cati au prosperat de unii singuri si cati au reusit avand in spate o echipa de angajati? Care ar fi reusit fara sprijinul celor anonimi?

Exista patroni care se impun prin prestanta. Sunt duri, reci, impenetrabili, cer cu glas ferm si ofera in liniste. Pe acestia ii respecti si stii exact cu cine ai de-a face. Stii de unde pana unde e locul tau si te comporti in consecinta. Sunt, insa, si patroni care se impun prin bunatate jucata ca la teatru. Te mangaie pe crestet, te privesc in ochi, te intreaba de sanatate, de mama ta, de copii, iti cer favoruri cu sfiala si par ei angajatii tai, nu invers. Astia sunt perversii. Sunt cei care profita de oameni si care cer in liniste, iar cand ofera fac mare tam-tam ca sa se stie ca ei au dat, ca ei sunt buni, altruisti si ca ei nu seamana, Doamne fereste, cu oamenii de afaceri pe care ii stim noi. Nu, ei sunt atipici. Ei nu fac asta pentru bani, pentru profit, ca sa-si creasca odraslele care ajung tot niste needucate in cele mai multe cazuri, ei fac asta de dragul oamenilor, de dragul angajatului. Pai nu trebuie sa aiba si el un loc de munca, saracul? Cine i-l asigura, daca nu omuletul afacerist, in marinimia lui?! Ba am auzit si propozitia: „Eu i-am dat un salariu!” Hai, nu mai spune!!! Si ce-ai fi vrut, sa munceasca gratis? Eventual sa-ti fie recunoscator ca i-ai permis sa respire acelasi oxigen cu tine si sa aduca bani de-acasa ca sa-ti infloreasca tie afacerea!

E aberant sa aud oameni bolnavi care prefera sa se duca la serviciu  decat sa-si ia concediu, ca sa nu ramana fara post. E strigator la cer ca femeile dupa ce nasc revin la serviciu de frica si nu stau acasa sa-si creasca pruncul, asa cum e legal. E total aiurea sa vezi oameni cu parul alb care ar putea iesi la pensie, lucrand pe branci pentru niste fate de cucoane sau pentru niste putoi de bani gata. Sa mai amintesc si de femeile gravide care sunt invitate la plimbare tot de niste femei nascatoare, dar care au uitat sa fie oameni si-au ramas doar profitoare? Mai bine nu.

Daca vrei sa prosperi, reunta la caracter! Profita de oameni, atrage-i cu vorbe mieroase, cu promisiuni desarte, joaca modestia, fa pe Maica Tereza, abureste-i, foloseste-i, uzeaza-i cum stii tu mai bine, fizic si psihic, apoi, cand ii vezi storsi de vlaga, da-le un sut in fund si adu altii, mai noi, mai uscati, mai curati. Cand ii termini si p-aia, orienteaza-te la angajati mai robusti, care sa pupe fundul mai cu credinta si mai adanc, care sa-si lase viata lor ca sa mearga bine viata ta, eventual cauta-i pe prostii care nu vor nici salariu, cauta-i pe aia pentru care esti un guru si cu care poti sa maturi podelele.

Din pacate, tot ce am scris eu aici e real. N-am inventat nimic. Am cunoscut personal angajatori carora chiar le pasa de angajatii datorita carora afacerea lor merge bine, dar am intalnit si persoane care considerau ca li se cuvine totul, doar pentru simplul fapt ca s-au nascut.

Avand in vedere cele scrise mai sus, revin la motto-ul meu: „Eu nu vreau putere, ci doar arta si pasiune”.

Anunțuri

Acțiuni

Information

10 responses

15 04 2010
danieliordachioaie

Nouria nu vrea, ea este „arta si pasiune”… de aceea o iubesc ! 🙂

15 04 2010
aroma

Ce frumos ai zis, Daniel! Sunt sigura ca e asa.
Dar despre angajatori care nu dau salarii la timp ai auzit? Despre oameni care nu stiu in care zi isi vor lua banii, deci nu se pot organiza, nestiind cand vor plati darile la stat, la banci, cand isi vor lua mancare…
Daca ai bani, ai putere. Daca ai putere iti bati joc de cine vrei cum vrei, pana cand Dumnezeu va ajunge sa-si bata joc de tine. Si-atunci sa te tii! Se vor intreba: „Vaaai, dar eu cu ce am gresit? Vaaai, cat de bun am fost si ce pedeapsa am primit”. OARE?

15 04 2010
pisica

am citit si rascitit ce ai scris. nu imi este strain.
am privit lumea si ca angajat, dar si ca angajator. de fapt am ajuns un mic asociat de firma tocmai pentru a nu muri de foame. traim vremuri grele, nebune, intoarse, ciudate… oameni impovarati, oameni tot mai saraci, tot mai disperati, asteptand ceva, un semn, o dovada ca munca si bunul simt vor invinge. nu stiu insa ce sa invinga.
privesc de la fereastra vietii mele cum oamenii au uitat sa zambeasca.
cum sperantele mor…
si multumesc Celui de Sus pentru ca mai am puterea sa nu renunt.

16 04 2010
nouria

Da, asa e, eu reprezint arta de a face pasiune pentru ce sau cine nu trebuie.
Aroma, din pacate, ai dreptate. Cunosc cazuri ale unor oameni care traiesc din imprumut in imprumut fiindca habar n-au cand le vin salariile, desi in contract era prevazut si „amanuntul” asta.
Pisica, daca ai reusit sa fii acelasi om de ambele parti ale baricadei, inseamna ca faci parte dintre putinii oameni de afaceri care si-au pastrat si sufletul. Daca, insa, puterea te-a schimbat, ar fi de preferat un pas inapoi si gasita fisura. Eu, sincera sa fiu, dupa cum te citesc pe tine, printre randuri, nu cred ca poti fi un adevarat om de afaceri. Iar asta e un compliment, sa stii. 🙂

16 04 2010
pisica

😀 😀 😀 … daca iti spun ca nici eu nu ma vad decat cel mult propriul meu angajat, ma crezi? nu e mare lucru de firma noastra, suntem abia la inceput… si eu nu ma vad tartor si zbir, pentru ca nu as putea tipa decat la mine insami. chiar de-as vrea s-o fac pe patroana afurisita si ofuscata tot nu mi-ar iesi pentru ca…. da, stii sa citesti bine printre randuri si ganduri.
multumesc mult.

17 04 2010
Dorina

Incearca sa te pui si in locul celui care are business-ul. Mai ales in cazul afacerilor mici, cunosc patroni care nu dorm noaptea din cauza taxelor ABSOLUT impovaratoare si a zilelor cand trebuie sa dea salariile. Gandeste-te ca mediul de afaceri nu este in regula in tara noastra si uita-te in jur cat de putine jocuri decente iti mai gasesti.
Eu cred ca trebuie pastrat un echilibru de ambele parti. Cunosc oameni care se plang de jobul lor zilnic, fara sa faca nimic sa-l schimbe. Cred ca, in momentul in care nemultumirile devin mai mari decat satisfactiile, trebuie sa renunti. Este valabil nu numai in viata profesionala. Nu ne obliga nimeni sa suportam pe cineva care ne scoate ochii ca „ne da salariul”, uitand ca acolo nu vii sa faci munca voluntara si ca, de fapt, nu iti fac o favoare, pentru ca relatia angajat-angajator nu este una unilaterala.
Iti urmaresc blogul. Scrii frumos. Cred ca ar trebui sa treci peste perioada in care ai lucrat la revista aceea, fiindca sunt convinsa ca ai multe de oferit si in alte contexte. De cand l-am vazut pe baietelul tau la o emisiune pe TVR 2, te plac si mai mult 🙂 Iti doresc numai bine.

17 04 2010
nouria

Ai dreptate, Dorina, e greu sa sustii o afacere intr-o Romanie cu legi confuze si sunt convinsa ca exista patroni care nu dorm noptile de griji, asa cum cunosc si oameni de afaceri pentru care angajatul conteaza ca fiinta umana, nu doar ca mana de lucru, dar eu ma refeream la cei care nu fac parte din aceasta din urma categorie.
Eu am depasit intamplarea despre care vorbesti doar cu sufletul mototolit, dar intalnesc mereu oameni care patesc astfel de lucruri si raman pe drumuri, nu mai au ce manca, ajung sa dispere si sa faca gesturi necugetate. Despre ei vorbesc si despre umilirea lor de catre te miri ce persoana care isi varsa frustrarile legate de incapacitatea de a-si manageria afacerea, pe bietii oameni.
M-ai facut sa zambesc cu emisiunea aceea la care Darius a vorbit non-stop. I-am spus atunci:”Mai mama, mai taci din gura, c-ai vorbit intruna!” si el mi-a raspuns destul de logic:”Pai oamenii aia m-au invitat sa vorbesc, nu sa tac!”
Te mai astept, Dorina!

18 04 2010
irina

Hmmm….doamnelor, ma bucur ca majoritatea scrieti totusi despre domeniul privat…..oare are sens sa va povestesc ceva despre sistemul de stat? Mai ales despre cel medical in care (inca) lucrez?!
Intodeauna mi-am dorit o specialitate de spital…pentru mine spitalul are alt puls, nu cel descris si comentat de toata lumea(asta e insa alta poveste);acum, sunt in al 3-lea an de rezidentiat in specialitatea pe care mi-am dorit-o si pe care o iubesc…insa deja, in adancul sufletului meu apar umbre care ridica intrebari: unde gasesti post…cine te angajeaza( si cu ce compromisuri) si mai ales…cu cine si sub comanda cui o sa lucrezi……
Peste tot aud de compromisuri si versul ala nenorocit cu „capul ce se pleaca sabia nu-l taie”…nu aud decat pe cativa vorbind si aplicand un minim de principii de bun simt astfel incat sa poti sa practici cu dragoste si bucurie(indiferent de domeniu)..si asta o aud doar de la cei care au plecat in strainatate sau cei care au suficient suport financiar incat sa nu aiba frustrarile datoriilor si ale salariului de mizerie…
Din pacate pentru mine sunt un om direct si pe cat se poate sincer.Prefer un sef care e server, bun profesionist dar de la care am ce invata decat unul la care nu conteaza decat cafelutza si….aici fiecare e liber sa adapteze la seful personal:D
De asemenea prefer colegi cu care fie sa lucrez in echipa si sa ne intelegem fie sa ramanem la un simplu salut fara sa avem nimic de impartit….mama imi tot repeta ca asa ceva nu prea se mai gaseste si intr-adevar am constatat pe propria piele…sper totusi sa pot in continuare sa sper…..

23 04 2010
diana

Din pacate la Fabrica de nasturi profita doar boss-ul, dupa cum stii.
Acolo trebuie sa lucrezi non-stop, sa-ti fol masina personala in scop de serviciu, sa nu ai w/e si ziua de lucru sa fie intre 9 si 21 cu 1 sapt inainte de predare! In timp ce boss-ul se vaita ca sunt conturile blocate , evadeaza in minivacante la mare, concerte Peter Gabriel sau Leonard Cohen, nasteri in clinici particulare, baby spa, restaurante la sosea ( unde-si pune ketchup in cafea , vorba lui Mihai Margineanu!!) si mereu e nemultumita pt ca are de a face numai cu oameni incapabili! Asa o fi??

23 04 2010
nouria

Irina, despre statul care face si desface, care isi bate joc de pensionari, medici, profesori, actori, de tineri si de batrani, cred ca s-a vorbit enorm si degeaba. Despre spitale si nenorocirile de acolo stie toata lumea, iar cei direct implicati sunt satui. Chiar zilele astea am ramas muti de uimire cand am aflat ca o colega de-ale lui Daniel de la Opereta, Amelia Antoniu, care are doar 36 de ani, a mers la spital pentru o interventie banala, iar acum se zbate intre viata si moarte din cauza unui virus luat de acolo de unde s-a dus sa se faca bine. In tara asta se intampla lucruri strigatoare la cer!!!
Diana, bun venit aici! In rest… no comment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: