Infractorul de langa tine

25 11 2016

Femeia, fiinta aceea delicata care-si pune viata in mainile tale vanjoase, de barbat adevarat, care-ti naste copii, care iti sufla in fund si te tine de mana cand esti bolnav, beat sau suparat, deci ea, femeia, este cea impotriva careia sa indreapta cea mai multa violenta in zilele noastre. Statisticile sunt crunte si te intrebi, citindu-le, cat de mult poate gresi o femeie ca sa merite o asemenea soarta. Agresiuni verbale, fizice, violuri, umilinte venite din partea unor straini care ulterior, daca sunt prinsi, poarta numele de infractori. Dar cum te numesti tu, barbate al ei, sot, iubit, concubin sau ce-oi fi tu, atunci cand lovesti femeia care te iubeste? Ce nume ar trebui sa primesti cand ii invinetesti mainile, ochii, cand ridici pumnul asupra ei? Dar tu, „intelectualule”, care stii ca ai fi in pericol daca ai lasa urme si apelezi la violenta psihologica care pe tine te pune la adapost, iar pe ea ar arunca-o in eterna scuza a masculilor lasi:”e nebuna”? Cum se cheama un barbat care isi maltrateaza femeia cu vorbe dure, cu fapte reprobabile, cu afirmatii umilitoare de genul „nu ma inspiri”, doar ca sa-si acopere el impotentele? Nu cumva te numesti tot infractor? Unul smecher si nedemascat, care conform proverbului „hotul neprins e negustor cinstit”, profita de naivitatea celor din jur, dar mai ales de dragostea femeii maltratate care tace fiindca nu i-ar face rau infractorului de langa ea. Ba, in cazul celor mai abili abuzatori, biata femeie e facuta sa se simta ea insasi vinovata de ce pateste si ajunge sa creada ca asa a meritat.
Cunosc un caz real, in care barbatul, un tip cu pretentii, nu unul din ala din mediul rural care sta mai mult beat decat treaz si are doua clase primare la seral, si-a bruscat sotia in asa hal, incat i-a lasat urme vinete pe maini si pe picioare. Unii ar zice ca nu e mare lucru, ba chiar legea ar zice ca daca n-a bagat-o in spital si n-a avut nevoie de ingrijiri medicale, e ca si cand nu s-a intamplat nimic. Femeia n-a spus nimanui. Ii era rusine si se gandea la copiii pe care ii avea cu infractorul, la ce ar zice lumea daca ar afla. A doua zi, individul si-a cerut iertare. A impresionat-o cainta lui si chiar i-a parut rau ca l-a adus in starea aia. Barbatul tocmai o anuntase ca isi cauta o garsoniera si ca vrea sa se mute, ba mai aflase si ca o insala si din cauza durerii tipase la el, ii reprosase ca isi bate joc de viata familiei, ma rog… „drame”, „filme”, „figuri”. Deci, cumva, si-a meritat vanataile. A pus abuzul pe seama faptului ca si ea a exagerat cu reprosurile. Tot ce parea a fi un caz de violenta domestica se putea inchide in acel moment intre peretii casei. El si-a cerut iertare, ea l-a iertat si puteau merge mai departe ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Dar ce sa vezi? In ziua urmatoare, femeii i s-a facut rau. O durea capul foarte tare, in spate. Nu era o migrena, era o lovitura pe care n-o simtise in seara precedenta, din cauza adrenalinei. Mizand pe faptul ca are langa ea un om, i-a spus barbatului ca se simte rau si l-a rugat s-o duca la spital. Ce credeti ca a facut infractorul? S-a grabit sa-si duca femeia la doctor sau nu? Va spun eu: nu. Prima lui grija a fost sa sune la politie, sa cheme politistii si sa se planga acestora, tot el, ca „sotia mea zice ca am lovit-o”. Cu gandul ca la spital se putea vedea vreo lovitura, ceva, omul a vrut sa se asigure, mai intai, la oamenii legii, ca nu poate sa pateasca ceva pentru „micile imbranceli”. Ce au facut politistii? Au luat-o pe femeie la intrebari: „De ce n-ati sunat la politie?” Clar, tot ea era de vina. Si chiar era, parerea mea, fiindca protejase infractorul. A incercat sa le explice ca nu vrea sa-l faca de ras in fata copiilor, in fata lumii, dar s-a aratat dispusa atunci sa le arate oamenilor legii vanataile proaspete. Politistii au refuzat. I-au spus ca degeaba vad ei urmele, ca doar medicul legist poate sa decida daca a fost un caz de violenta sau nu, in functie de zilele de spitalizare necesare. Ba chiar au sfatuit-o ca data viitoare sa sune ea la politie cand se intampla. Si-au plecat.
Mandru de manevra lui manipulatoare, dupa plecarea politistilor, barbatul si-a dus femeia la spital si a iesit de acolo victorios: tomograful nu a aratat nicio lovitura la cap. Prin urmare, totul nu fusese decat o inscenare din partea sotiei, el nu facuse nimic, nu o abuzase deloc, in niciun fel, ea era doar o nebuna care isi inchipuia ca a fost data cu capul de pereti de barbatul iubit.
Nu stiu cum s-a terminat povestea, dar sunt convinsa ca urmele abuzului emotional nu vor disparea niciodata. Daca ranile vizibile trec, cele invizibile raman pe viata si cred ca cel mai periculos infractor care poate exista pe lumea asta nu e hotul, violatorul, teroristul, ci infractorul de langa tine. SA NU TACI SI SA PLECI PANA NU E PREA TARZIU!
Cu gandul la toate femeile abuzate, cu lacrimi in suflet, astazi, de Ziua internationala pentru eliminarea violentei impotriva femeilor, las acest cantec sfasietor.
https://www.youtube.com/watch?v=UzRI5V7jdig
Aveti grija de voi!

Vorbeste! Pleaca!





Concubinaj pana cand moartea ne va desparti

16 11 2016

Concubinaj. Ce urat suna! Mai ales pentru noi, cei nascuti in comunism. Tineti minte cum erau priviti cei care indrazneau sa traiasca impreuna fara acte? Dar cum erau privite fetele care isi incepeau viata sexuala minore fiind sau majore, dar nemaritate cu indraznetul deflorator? Va mai amintiti cate destine s-au frant doar pentru ca n-au suportat oprobriul public si ulterior pacatosii au facut ceea ce era pe placul comunitatii? Cati copii s-au nascut din greseala, cate femei si-au dus crucea zeci de ani alaturi de barbati gresiti doar pentru ca au fost obligate sa o faca din ratiuni… irationale? Cati barbati si-au luat neveste doar fiindca le-au lasat gravide, iar societatea nu permitea asemenea desfrau? Erau obligati sa plateasca nechibzuinta amorului fizic cu patalamaua semnata pe viata. Si unii au dus-o asa pana au murit, inainte sa apuce sa traiasca. Altii, pe masura ce trecea timpul si mintile lor incepeau sa gandeasca si singure, nu doar teleghidate de societate, au inceput sa se razvrateasca impotriva celor care ii invatau cum sa-si traiasca viata. Incet, incet, oamenii au inceput sa decida singuri cum sa vietuiasca, cum sa se iubeasca, ba chiar au inceput sa faca mostenitori atunci cand voiau, nu cand n-aveau incotro de frica partidului sau a neamurilor.
Am adus in discutie toata aceasta absurditate a vremurilor trecute pentru ca, recunosc spasita, mi-am insusit intocmai aceste reguli de convietuire pasnica, in armonie cu societatea, cu comunitatea, cu rudele, cu lumea, cu partidul, cu mapamondul. Mi se inoculase de mica ideea ca trebuie sa ma marit virgina, ca am voie sa traiesc in aceeasi casa doar cu barbatul cu care ma voi marita, ca alea care nu fac asa sunt niste… usuratice, ba chiar intelesesem in acele vremuri ca si sa divortezi era o mare rusine, deci alternativa asta nu exista orice s-ar fi intamplat in casnicia ta parafata.
Copila fiind, oprobriul public mi se parea cea mai mare pacoste pe capul unui om. Ce-ar fi zis tanti Lenuta daca afla ca m-am pupat cu un baiat in scara blocului? Dar daca afla cineva ca la 20 de ani am deja un prieten si nu sunt maritata cu el desi ne iubim cu foc? Rusine! Mare rusine! De concubinaj nici nu putea fi vorba! Saracii parintii mei, ce rusine ar fi trait ei in epoca aia de piatra, cu oameni avand creier de fier, daca fiica lor, aia care invata bine, fusese premianta, ar fi locuit cu vreun baiat fara sa fi trecut mai intai pe la primar si pe la popa ca sa le ceara acordul! Deci n-am comis o asemenea imoralitate, mi-am asteptat cuminte sortitul. Abia atunci m-am mutat din casa parinteasca, abia cand am fost ceruta de nevasta. Si aveam vreo 24 de ani.
Eeee, si de aici incepe povestea mea. Ce garanteaza certificatul de la primar? Dar toata sindrofia aia din biserica cu invartitul in jurul mesei, cu robul, cu roaba, cu vinul si piscotul si verighetele alea, cercul bla, bla, bla? Daca toata viata ai fost invatata si crescuta in acest spirit si crezi din tot sufletul in sintagma pana cand moartea ne va desparti, chiar pare ca l-ai apucat pe Dumnezeu de-un picior. Alesul se impauneaza ca te-a facut doamna (vezi, Doamne, daca nu te lua el ramaneai vai de capul tau si nu te mai lua nimeni), parintii sunt fericiti ca le-au intrat copiii in randul lumii, neamurile barfesc pana raman fara aer, dar n-au ce face, trebuie sa recunoasca faptul ca totul e legal, semnat si stampilat. Deci te-ai capatuit! Dai bine in fata societatii, barfele incep sa dispara, lumea e multumita. Dar tu? Tu cum esti?
Nu te arata nimeni cu degetul. Esti heterosexuala (mai mult hetero decat sexuala), casatorita, ai copii, familie si actele alea te tin bine. Pana cand? Pana cand unul dezerteaza. Pana cand isi ia inima in dinti si recunoaste inutilitatea hartiilor. Pana cand juramintele isi pierd valoarea si devin o piatra de moara. Pana cand copiii, casele, masinile, banii sunt singurele ratiuni care va leaga. Si asta pana cand? Inca putin.
De aceea, acum, dupa 40 de ani de viata, cand traiesc o poveste ca-n Romeo si Julieta, adusa in secolul XXI, mai mult comica decat tragica (fiindca neavand varsta Julietei pot sa ma amuz de ce se intampla in jur) recunosc spasita, din nou, ca tot ce am invatat in copilarie a fost minciuna. Sa traiesti in concubinaj nu inseamna sa traiesti in pacat, ci in adevar. Singura care va tine e iubirea. Nimic altceva. Esti liber sa pleci cand vrei,daca vrei, iar daca te intorci inseamna ca iubirea e cea care te tine. Nu actul, nu copilul, nu averea, nu gura lumii, nu parerea altora. Te certi, te impaci, te razvratesti, razi, plangi, suferi, esti fericita, esti indurerata sau euforica, dar stii ca el sta langa tine PENTRU TINE. Pentru ceea ce esti tu si pentru ceea ce sunteti impreuna. Si tu la fel. Pentru ceea ce este el si ceea ce reprezentati voi doi. Fara nicio obligatie, fara constrangeri, fara compromisuri. Doar cu iubire.
concubinaj-pana-cand-moartea-ne-va-desparti





De ce tin barbatii partea tarfelor?

23 09 2016

Deja ii vad pe unii dand ochii peste cap. Nu tu, sfantule! Nici tu, ingerasule! Altii. Nu generalizez, nu! Nu toti sunteti la fel, bineinteles.

A fost odata o tanara domnisoara, fosta prietenului meu, care ma hartuia cu telefoanele. Dimineata, la pranz, dar mai ales noaptea. Ba ii mai punea si pe altii sa sune, sa injure, sa ma ameninte. I-am spus prietenului situatia, iar el m-a asigurat ca nu poate fi vorba despre fosta lui iubita. Eu am insistat, explicandu-i ca n-are cine altcineva sa fie. Omul ii tinea partea domnisoarei si ar fi bagat ambele maini in foc ca nu ea ma deranjeaza. Ba ca n-are de unde sa fi facut rost de numarul meu de telefon, ba ca n-ar avea de ce sa faca asa, ba ca sunt eu exagerata si bat campii. Oook! Deja eram eu in culpa ca indraznesc sa acuz o fiinta nevinovata.

Intr-o seara, cum stateam eu cu prietenul meu venit in vizita la mine, absolut din intamplare, ma uit pe fereastra. O vad pe fosta lui traversand strada in fuga, oprindu-se exact sub blocul meu, la o cabina telefonica (pe vremea aia nu erau telefoane mobile). Nu-mi venea sa cred ca se intampla asta si, totusi, simteam ca in secunda urmatoare imi va suna telefonul. Lui nu i-am spus ce am vazut pe geam, ci doar l-am rugat sa raspunda, pentru ca da, a sunat. Era socat. Nu intelegea ce se petrece. Erau si ai mei acasa si faptul ca l-am rugat sa raspunda la telefonul nostru fix l-a nedumerit si mai mult. Am insistat, iar el a ridicat receptorul. Cand si-a auzit fosta vorbindu-i, s-a albit la fata, a inceput sa se balbaie si ce a urmat nici nu mai conteaza.

A fost odata o alta femeie, doamna pe vremea aia, care mi-a invitat partenerul de atunci la o nunta pe post de nuntas, nu altceva. El mi-a spus. I-am marturisit ca mi se pare stranie invitatia, avand in vedere ca pe individa aia o vazuseram de cateva ori in viata si n-aveam nicio legatura cu ea. De fapt, nu asta era singura ciudatenie, ci si faptul ca invitatia ii fusese adresata doar lui. Adica eu nu ma puneam, desi doamna stia ca el are o relatie. M-am revoltat si l-am intrebat de ce isi permit cate unele sa fie atat de impertinente. Raspunsul a fost dezarmant: „nu toti oamenii gandesc ca tine!” Adica, cumva, eu eram defecta ca nu puteam pricepe ca suntem diferiti si ca ceea ce mie mi se pare inacceptabil, poate fi, de fapt, foarte normal. Nu s-a dus la nunta aia, dar a recuperat mai tarziu cu alte taieri de mot, cumetrii si tiganii, in compania selecta a individei.

A fost odata domnisoara cu numarul 3. Tinerica, zburdalnica si cu chef de viata. Genul ala superficial, de gasculita galagioasa. Domnisoara avea mai multi colegi, dintre care unii insurati, altii in relatii stabile, adica oameni care le 7 dimineata sunt in asternuturile lor, langa femeile lor. Ea le trimitea mesaje tuturor si ii invita sa vina mai devreme la serviciu ca sa bea cafeaua impreuna. Nesimtirea ei m-a facut sa ma minunez cu voce tare. Cat de obraznica sa fie o domnisoara, chiar daca are scuza varstei, incat sa deranjeze oamenii din pat, la prima ora? Poate aia voiau sa-si bea cafelele cu partenerele lor, poate voiau sa mai intarzie cateva minute in caldura caminului lor, poate voiau sa faca dragoste cu sotia sau cu iubita. Raspunsul pe care l-am primit a fost „imprevizibil”: „nu toti oamenii gandesc ca tine!” Deci am gafat din nou. Iar am fost defecta si n-am inteles cum e cu oamenii care sunt diferiti, care au conceptii diferite, iar am fost absurda.

Si uite asa, am ajuns sa ma intreb de multe ori de ce tin barbatii partea tarfelor?

E adevarat ca niciunul nu-si doreste o partenera de drum lung, nevasta, mama copiilor etc, una ca astea, dar atunci de ce le tin partea? De ce lor li se pare ca ele sunt cum trebuie si doar tu care observi si comentezi esti in neregula?

De ce nu spun: „Da, iubita mea, sunt niste femei de ultima speta, ordinare fara educatie, caracter si principii. Eu sunt norocos ca te am pe tine, nu una din astea!”

De ce le tin partea?

Mi-ar placea sa primesc raspunsuri de la barbati. De la cei care nu fac asa, bineinteles.🙂 Citește în continuare »





Astazi am plans. Multumesc!

8 07 2016
Ziua asta parea una obisnuita. N-avea ce sau cine sa ma tulbure fiindca mi-am exersat in ultima perioada detasarea. Am invatat greu, dar temeinic, sa nu ma mai las tulburata de oameni. Cam stiu cat ii duce capul si ce le poate pielea. Am devenit imuna la tertipuri, isterii, grosolanii, ba chiar si la subtilitatile celor care pozeaza in inocenti. Ii simt si ii intuiesc atat de bine pe unii, incat nici sa regret ca i-am cunoscut nu mai pot fiindca de la ei am invatat cum trebuie sa ma raportez la tot felul de situatii. Cunosc foarte bine escrocii sentimentali, cunosc lipsa de caracter a celor avizi dupa bani si gata oricand sa se vanda, cunosc persoanele care pozeaza in maicute neprihanite, dar care-si ridica fusta in fata oricui le-ar alina poftele, recunosc imediat femeile frustrate, habotnicele, pitipoancele cu buze tuguiate si sprancene vopsite, asa cum recunosc barbatii de categorie B, adica cei care relationeaza cu femeile in functie de interesele pe care le au si care, la o adica, le-ar da un vant pe scari si ar da cu ele de pereti daca le-ar sta in calea capatuirii.
Am invatat sa ignor oamenii descrisi mai sus si mi-am ridicat un zid de protectie in jur ca sa nu ma mai afecteze nimic din toate astea. Iata de ce credeam ca ziua asta este obisnuita. Eu, in turnul meu de fildes, unde nicio rautate si mitocanie nu ma pot atinge, traind prezentul continuu. Trecutul e mort, viitorul e abstract. Prezentul este cel pe care ma bazez.
Si totusi… In aceasta dimineata ceva m-a tulburat incredibil de mult. Un mesaj venit parca dintr-o alta viata, de la un om din trecut. Mi s-au umplut ochii de lacrimi si am realizat ca niciodata n-am stiut cum sa gestionez relatiile cu oamenii deosebiti. Am invatat sa ma feresc de cei rai, dar nu stiu cum sa ma port cu cei speciali. Bunatatea, respectul, civilizatia, existenta caracterului, educatia, ba chiar studiile facute in mod real si scrisul corect (din punct de vedere gramatical) au ajuns sa fie ceva atat de rar, incat gasindu-le pe toate intr-un om care mi se adreseaza, habar n-am cum sa reactionez. Am putut doar sa plang si sa spun „multumesc!”
Sunt coplesita. Inca imi tremura mainile pe tastatura si nu stiu ce as putea scrie in asa fel, incat cel care mi-a scris sa inteleaga ca gestul sau a reinviat in sufletul meu speranta. Nu credeam ca mai exista astfel de oameni pe pamant. M-am antrenat sa intampin fara teama raul, dar binele m-a prins nepregatita.
Multumesc, Andrei!
Iata mesajul:
„Sarut-mana,
Imi cer scuze ca va deranjez.
Am regasit, zilele trecute, stiri si amintiri despre Radioul Itsy Bitsy, iar dumneavoastra ati reprezentat, pentru mine si pentru multi alti copii, un personaj foarte viu si greu de uitat.
Exista acum 7-8 ani un baiat un pic mai mare decat target-ul radio-ului (cred ca aveam 13-14 ani) care suna cat de des putea ca sa o salveze pe Alba-ca-Zapada. Nu stiu daca va mai amintiti de mine, dar voiam sa stiti ca efortul dumneavoastra si entuziasmul cu care ne antrenati sa o ajutam sa scape pe „fiica vitrega” reprezinta o pagina forte vesela si incarcata de emotii din amintirile copilariei mele.
Va scriu pentru a va multumi pentru tot sufletul si toata daruirea pe care le-ati pus in emisiunile de la radio (si nu numai) si pentru a va transmite toate gandurile mele cele bune si ale parintilor mei. Datorita dumneavoastra am invatat lucruri noi, de cultura generala, si m-am apropiat de parinti, prin discutiile purtate pe marginea intrebarilor pe care le puneati.
Pentru toate acestea si pentru toata straduinta investita inspre copii, va multumesc si va doresc o viata plina de vise implinite, in care sa reusiti sa salvati, neobosit, Alba-ca-Zapada sufletului dumneavoastra si a celor dragi de toate Masterele cotidiene, cu ajutorul copiilor si al copilului din dumneavoastra. Sa va ajute si sa va ocroteasca Bunul Dumnezeu!”

 





Nouria Entertainment sau ce nu te omoara te face mai puternic

29 02 2016

Acum vreo doi ani si jumatate, am ridicat o firma de la zero si cand zic zero vreau sa spun de la spalatul pe jos cu mopul, pana la cumparat si carat mobila, pana la munca de secretariat, facut facturi, facut cafele, realizat materiale promotionale, participari la targ de profil, munca de PR si cate si mai cate. N-am apucat sa ma bucur de munca mea. Practic, a fost ca si cand n-ar fi existat.

In urma cu doar un an, eram indepartata brutal si ilegal (sau doar aparent legal) dintr-un alt loc in care mi-am pus la bataie tot talentul, toata daruirea, toata seriozitatea de care sunt capabila. Practic, a fost ca si cand n-ar fi existat.

Dupa astfel de experiente trebuie sa fii prost sa nu pricepi ca nimeni nu merita sa te pui cu totul in slujba sa. Varianta cu „eu ma fac ca muncesc si tu te faci ca ma platesti” este cea mai potrivita si te scuteste de suferinte inutile mai tarziu. Dar ce te faci cand nu poti sa functionezi pe principiul asta? Ce te faci cand esti perfectionist si profesionist si oriunde ai lucra nu poti sa faci rabat de la calitate? Ce se intampla cu sufletul tau atunci cand iti este calcat in picioare si ajungi sa ti se reproseze ca „te identifici cu locul de munca”?

Iti spun eu ce: plangi, suferi, te intrebi cu ce ai gresit si esti socat. Cu cat tine mai mult starea asta, cu atat iti este mai greu sa iesi din ea. Nu mai ai chef sa faci nimic, nu mai ai incredere in nimeni si ai senzatia ca totul se termina aici. Sunt reactii firesti in astfel de situatii, umane, si trebuie sa le consumi ca sa mergi mai departe.

Asta am facut eu in momentul in care am inteles ca nimeni nu va mai primi acceptul meu sa ma foloseasca. Am mers mai departe. M-am bazat pe mine, pe ce stiu eu sa fac, pe calitatile profesionale si umane de care dispun si am nascut, paradoxal, din cenusa sufletului ceea ce se cheama Nouria Entertainment. Impreuna cu echipa mea formata din oameni inimosi si seriosi am inceput sa realizez spectacole pentru copii. Stiu ca sunt unii care vor comenta ca e plina piata. Stiu si eu ca sunt multe trupe de teatru pentru copii, dar mai stiu si ce pot eu, ce experienta am in spate, ce studii de specialitate am facut (pedagogie) si cum am invatat sa ma raportez la publicul meu. Productiile noastre vor fi facute profesionist din toate punctele de vedere (scenariu, regie, interpretare, costume, sunet, recuzita, prezentare grafica). Lucrez doar cu cei mai buni in domeniile lor si nu las nimic la voia intamplarii. Nu vreau sa-mi pacalesc publicul pentru ca il respect prea mult si stiu ca fiecare parinte isi doreste ce e mai bun si mai frumos pentru copilul sau.

Suntem pregatiti sa ne intalnim cei mai mici spectatori si sa le prezentam o lume a povestilor asa cum nu au mai vazut, din care sa faca parte chiar ei.

Pentru detalii legate de spectacolele noastre si datele de contact, va invit sa intrati pe pagina noastra de Facebook: Nouria Entertainment

Venim cu drag la copii in gradinite, in scoli, dar si in salile de spectacole din Bucuresti si din tara ori la petrecerile pentru copii organizate de firme. Iar cand ne vom dezvolta, vom merge sa aducem putina bucurie cu arta noastra si copiilor mai putin norocosi din orfelinate ori spitale.

Nouria Entertainment este dovada vie a faptului ca ce nu te omoara te face mai puternic.🙂 Iar cu voi alaturi sunt de neinvins!🙂

Multumesc!

Nouria Entertainment

Nouria Entertainment

 





Nu accept hartuirea psihologica!

24 02 2016

Am trait multe de-a lungul vietii. Am trecut pe langa tot felul de oameni, femei si barbati, care la un moment dat n-au avut loc de mine. Unii nici macar nu ma cunosteau, dar aveau pareri. Altii ma cunosteau bine si se simteau amenintati, de cele mai multe ori degeaba. M-am trezit in niste situatii absolut ingrate fara sa am vreo vina. La inceput ma consumam enorm. Ma intrebam ce-am facut, cu ce-am gresit, ce au oamenii cu mine. Ba eram gata sa pic in mrejele depresiei, inainte de a realiza ca eram inconjurata de idioti, de fapt, si ca nu aveam nicio vina pentru ce mi se intampla. Apoi, am inteles ca toate acestea sunt etapele normale ale procesului care poarta denumirea de hartuire psihologica la care este supus un om, in cazul acesta – eu.

< „Hartuirea psihologica se desfăşoară ca un proces în care indivizii-ţintă sunt consideraţi a priori vinovaţi şi „judecaţi” în consecinţă, însă în absenţa „dovezilor”. Acestea sunt adunate abia după pronunţarea „condamnării”. „Monitorizarea” victimei continuă, ca şi atacurile, dar nu pentru că hărţuitorii ar dori să îi ofere o şansă de a se disculpa, ci numai pentru a se convinge şi a-i convinge şi pe cei din jur “ce fel de persoană este aceasta”, pentru a-şi întări părerile negative şi pentru a-şi justifica propriul comportament. Se consideră, de către agresori, că problemele victimei sunt cauzate de personalitatea deviantă a acesteia. Dacă victima alege să reacţioneze în loc să se retragă, atunci reacţia ei este interpretată ca motiv pentru care merită agresiunea psihologică. „În principiu, atunci când mobbingul s-a declanşat, victima nu mai are scăpare: orice face sau spune se întoarce împotriva ei. Hărţuitorii mint, exagerează greşelile minore, trec cu vederea realizările majore, manipulează sau ascund informaţia şi caută permanent noi dovezi care le susţin acuzele”> (sursa: http://snapromania.ro/)

Am fost sfatuita sa ignor aceasta hartuire si sa-mi vad de viata mea, linistita. Incerc din rasputeri sa fac asta, dar m-am cam saturat. N-am nicio vina pentru frustrarile altora, pentru nefericirea altora, pentru plictiseala din viata oamenilor care cauta actiune hartuindu-ma pe mine, pentru prejudecatile de ev mediu sau de mediu rural ale oamenilor. Nu ma intereseaza parerea nimanui despre mine, asa cum n-am nevoie de acordul nimanui pentru a face sau a nu face ceva. Orice!

Prin urmare, rog persoana care de (cam) multa vreme ma hartuieste (prin intermediari), ma denigreaza, ma barfeste si se baga in viata mea fara ca macar sa aiba bunul simt sa ma cunoasca inainte de a emite vreo parere despre mine, sa-si vada de viata ei!

Nu sunt datoare nimanui cu nimic, nu imi traiesc viata dupa cum vor rudele mele sau ale altcuiva, nu ma intereseaza gura lumii, ca nu mi-a trait ea viata ca sa aiba impertinenta sa comenteze si nu mai sunt dispusa sa permit nimanui sa ma hartuiasca.

M-am tinut departe, am cautat sa inteleg lucrurile de neinteles, dar de aici pana la a accepta sa mi se interzica ce sa scriu, ce sa postez, ce sa vorbesc, ce sa fac, e cale lunga.

Sunt un OM LIBER si NU PERMIT NIMANUI sa imi dea lectii sau sa-mi controleze viata.

Mi-e foarte usor sa fac rau. Foarte mult rau. Am ales sa n-o fac, sperand ca am de-a face cu oameni rationali. M-am inselat.

De acum incolo sper doar sa fiu lasata in pace, iar cei care n-au loc de mine sa stea inghesuiti!

NU MAI ACCEPT SA FIU HARTUITA!

 

 





M-am eliberat!

15 02 2016

Intotdeauna am avut o simpatie aparte pentru cititorii blogului meu. Stiu ca sunt oameni interesati si de modul in care gandeste un om, nu doar de aspectele exterioare (cum se imbraca, distreaza, machiaza cutareasca). Tocmai de aceea, de cate ori am scris, m-am referit indeosebi la situatiile de viata, la trairile, gandurile, fericirile si tristetile pe care le-am avut si n-am adus in discutie frivolitati. N-am avut, insa, niciodata puterea sa merg pana la capat cu povestile mele. Mi-era teama, aveam o strangere de inima ca nu voi fi inteleasa corect, ca voi fi comentata, ca oamenii isi vor da cu parerea fara sa stie, cu adevarat, cum sunt, si-atunci evitam raspunsurile la intrebarile prea directe legate de numele meu, de originea mea, de activitatea mea, de copiii mei sau de divortul prin care am trecut.

Acum m-am eliberat de frici. Am o viata noua, libera si nu-i sunt datoare nimanui cu nicio explicatie legata de alegerile mele, de stilul meu de viata, de trecut, prezent sau viitor.

Si uite asa, la propunerea larevista.ro si a jurnalistei Alina Grozea am dat curs invitatiei de a vorbi despre mine fara ascunzisuri, fara ipocrizie, cu inima deschisa si foarte asumat.

Va invit si pe voi, cititorii blogului, vechi si noi, sa ma descoperiti asa cum sunt: cu bune, cu rele, cu tot ce e omenesc si imi apartine.

Lectura placuta!

http://www.larevista.ro/nouria-nouri-invatat-ca-eu-sunt-cel-mai-important-om-din-viata-mea/