Preoteasa ipocrita (I)

24 03 2017

(Atentie! Limbaj aproape licentios, interzis copiilor sub 27 de ani)
A fost odata ca niciodata o fetita de 16 ani care in loc sa stea cu mana pe carte, a nimerit cu mana pe… Pe ce? Pe… Nu pot sa scriu cuvantul ala, e mai simplu de rostit. Dar o sa se inteleaga din poveste pe ce. Era a lu’ unu’de 28 de ani. Adica, cum ar veni, el major si ea minora. Povestea se intampla prin 88-89, adica pe vremea comunismului. Apropos, pe atunci nu era infractiune sa faci sex cu minori? Intreb pentru ca mai stiu un caz al cuiva care tot nepedepsit a ramas si tocmai de aceea omul are si acum pretentii de moralitate exemplara. Ma rog… o sa ma interesez. „Ma rog” e un fel de a spune, a nu se confunda cu rugaciunea. In alea era expert nenea de 28 de ani, care facuse multe matanii de i-a picat la pat fetita aia frageda. Iar ei, naiva si inocenta, nici prin cap nu i-a trecut ca din joaca cu puta (si nu in tarana) poate sa ramana gravida (bortoasa e prea vulgar, ori cand e vorba de asa dragoste curata e nepotrivit sa folosesti cuvinte urate). Dar minunea s-a intamplat. A ramas. Sa faci avort pe vremea lui Ceausescu era mai greu, chiar ilegal, dar cine s-ar fi gandit la o asa varianta? Numai o pacatoasa ca mine, poate. Fetita cuminte s-a gandit ca ar fi mai castigata sa nasca acel copil. Nici nu se mai considera sex cu minori in ceea ce-l privea pe domnu’ (pana se nastea copilul poate isi apuca majoratul si era ca noua), iar nenea acela credincios era chiar o partida buna. Familie buna, reputatie buna, niste scoli inalte, chiar nu era de lepadat. Practic, fetita iubitoare de… iubire, din nimereala urma sa-si construiasca viata exemplara de mai apoi. Cartile, caietele, tezele, scoala, profesorii, toate astea erau niste accesorii inutile. (Offf, daca ar fi pus si ea mana pe o carte care sa-i deschida mintea, cata lume ar fi fost astazi mai fericita!) Habar n-am daca a absolvit liceul la zi sau la seral sau deloc (sa te duci la ore gravida cred ca nici pe vremea aia nu era vreun motiv de lauda), dar stiu sigur ca i-a placut pozitia cu picioarele desfacute. L-a prins pe nenea ala bine, in ciuda nemultumirii familiei lui, si i-a turnat copii cu nemiluita.
Asta e reteta de succes pentru o minora desteapta si smechera, devenita doamna intre timp. Si cand nenea cu care ti-ai tras-o si care te-a luat de nevasta ca n-a avut incotro, e chiar preotul din zona, devii preoteasa, adica si mai mult decat o doamna. Ce sa mai? Prea sfintia ta, nu alta. Ehee, si din varf, de acolo, de pe piedestalul de doamna preoteasa si mama eroina, privesti la pacatosii de jos cu dispret. „Cine, ma, aia?” Aia eram eu.
Da, asa se intampla in familiile astea exemplare, pe care lumea le pupa in cur si carora le inchina osanale. Vine napasta peste ele cand se asteapta mai putin. Napasta eram eu. Se cutremura familia din temelii, membri uniti in cuget si simtiri fac spume la gura, le crapa capu’ si incep sa arunce cu otrava si venin, pe langa mataniile executate cu rigoare ca sa-i scape de necurata. Adica de mine.
Dar uita, sfanta doamna, cand, minora fiind, de 16-17 anisori, practica chestia aia care se numeste sex (ptiu, drace!) cu un barbat de 28.
Asta se numeste infractiune din partea lu’domnu’. M-am interesat intre timp. Si sa-ti incepi viata la modul asta cracit, dupa care sa joci rolul sfintei in fata societatii si sa dai lectii de moralitate se numeste ipocrizie. Din pacate, doamna preoteasa Luminita Damian, mie de ipocrizie mi-e cel mai scarba pe lumea asta, de aceea voi da afara din suflet toata mizeria pe care ati provocat-o in viata mea, aratandu-va o oglinda in care sa va priviti adevaratul chip, nu pe ala care da bine in fata lumii si cu care va mandriti degeaba.





Copiii in grija tatalui

23 03 2017

„Cum sa-l responsabilizeze mama singura pe tatal plecat cand n-a putut sa faca asta nici macar cand erau impreuna? Cum sa-i explice ca in momentele importante copilul are nevoie de tata langa el? Cum sa-l invete ca promisiunile trebuie respectate si cuvantul trebuie sa fie cuvant, daca mama lui nu l-a invatat asta de mic? Cum sa-i spuna ca simte ca moare si ca nu s-a vrut niciodata o mama sacrificata, ci o mama fericita?” Solutia este una pe cat de complicata emotional, pe atat de justa la modul cel mai pragmatic: sa lase copilul in grija tatalui.
Intr-o societate ca a noastra, asa ceva este de neconceput. E ca si cand ai lasa copilul pe strada, in tomberon. Tatal e necunoscutul cu care ai facut sex si care mai mult de atat nu e capabil sa faca. Tatal este entitatea aceea care apare si dispare cand vrea palaria lui. Tatal e fiinta aceea ocupata, preocupata de bani si de barfe despre mama copilului care obligatoriu este ori curva ori nebuna, ori betiva, ori iresponsabila, orice e mai rau pe lumea asta, in niciun caz femeia pe care a iubit-o si care i-a nascut un copil drept urmare a iubirii dintre el si ea.
Ca mama nu poti gandi rational, ci doar prin prisma emotiilor. Cum sa-i lasi lui copilul? Mai bine mergi la tribunal si il lasi pe judecator sa decida, decat sa accepti de bunavoie ca aceasta varianta e la fel de normala ca cealalta. Sunteti egali atat in ceea ce priveste drepturile, cat si obligatiile din moment ce l-ati conceput impreuna, de comun acord.
Oare n-ai fi mai linistita stiind ca tatal, oricat ar golani, cand ajunge acasa sta cu copiii lui? Locuind in aceeasi casa cu ei, n-are alta solutie, decat sa-i bucure cu prezenta lui de fiecare data cand se intoarce. Oare n-ar fi mai bine pentru copii sa-l aiba pe tatal lor alaturi atunci cand fac febra, vomita, iar el sa se implice, vrea, nu vrea? Daca ar fi stat cu tine copilul, crezi ca ar fi sarit tati sa vina la voi la primul 38 de grade? Crezi ca ar fi stiut ce proiect are copilul de facut pentru scoala? Crezi ca ar fi cautat rochita sau bluzita pentru serbare? Crezi ca ar fi stiut ca traieste copilul primii fiori ai dragostei? Crezi ca ar fi alergat intr-un suflet sa il duca la spital pe cel mic cand s-ar fi imbolnavit? Eu cred ca nu. Cred ca doar ai fi visat sa faca toate astea si ai fi simtit din nou abandonul initial, de fiecare data cand tati era prea ocupat cu traitul libertatii de holtei. Iar copilul ar fi trait langa el cu o mama mereu trista, mereu umilita, mereu cu lacrimi in ochi si cu nod in gat, mereu chinuita sa se prefaca in fata lui fericita si multumita, dar pierduta, de fapt, in haul deznadejdii. Multa vreme ne bazam pe faptul ca cel mic nu pricepe, nu intelege, ca nu vede zbuciumul launtric. Avem impresia ca jucam rolul mamei fericite perfect si ca nimic nu poate tulbura copilul. Dar stiti ce? Specialistii practicanti in psihologie au ajuns la concluzia ca un copil aflat in grija tatalui creste mai stabil emotional decat cel aflat in grija mamei. Poate parea dura concluzia sau jignitoare la adresa mamelor care nu mai stiu ce si cum sa faca pentru puiul lor. De fapt, chiar de aici pleaca totul. Explicatia este foarte logica: mama ramasa cu copilul in grija joaca permanent si rolul tatalui (de unde si expresia bine argumentata in realitate, folosita de mamele singure „i-am fost si mama, si tata”). Acest lucru insa bulverseaza copilul. Pe cand tatal nu va face acest joc niciodata. El nu va tine locul mamei, preluand responsabilitatile acesteia. El va gasi un inlocuitor (bunica, bona, nevasta noua)care sa faca mancare, sa spele, sa calce, poate isi va lua si sofer care sa-l duca la scoala pe copil, dar va fi prezent in viata lor, cel putin fizic, mai mult decat ar fi fost daca cel mic ar fi trait cu mama in alta casa. Se va implica atat cat ii permite sufletul, dar sigur o va face.
In tot acest timp, mama stie exact ce nevoi, ce dorinte, ce probleme, ce ganduri, ce visuri si ce aspiratii are copilul si va veni in intampinarea lui fara sa fie nevoie sa insiste cineva, fara sa fie cautata si sa nu raspunda, fara sa traga cineva de ea ca sa-i reaminteasca, fara sa pacaleasca sau sa minta copilul, fara sa faca promisiuni pe care sa nu le respecte. O mama este suficient de responsabila incat sa stie sa fie alaturi de copilul sau in viata totdeauna doar pentru faptul ca e mama. Iar o mama fericita ii este mult mai de folos copilului decat una vesnic nefericita, plansa, chinuita si suferinda fiindca tati n-a fost in stare sa isi respecte promisiunile si a disparut ca magarul in ceata.





Copiii in grija mamei (final)

21 03 2017

Mentalitatea strabuna ne-a inoculat bine ideea ca daca tati isi baga picioarele in familia lui si urla dupa libertatea de holtei, mami trebuie sa se supuna, sa taca si sa inghita. Ce presupune asta? Stie toata lumea. Nu se poate sa nu fi trait, vazut sau auzit chinul unei mame care isi creste singura copilul. Si nu ma refer neaparat la munca fizica fiindca oricum ajutorul primit era minim, ci la suferinta sufletului. Visase o familie, facuse un copil cu barbatul iubit (ca daca il facea cu vecinul de la doi, care oricum era mai tanar, mai frumos si mai bogat, poate mai avea o justificare suferinta de acum), isi imaginase cum vor imbatrani impreuna si se vor mandri cu realizarea vietii lor, copilul. Si ce sa vezi? S-a trezit singura, tradata, parasita si fara posibilitatea de a se opune in vreun fel.
Si au inceput sa vina problemele alea grele. Odata plecat, tati a inceput sa fie lovit de amnezie. Ba uita ca e sedinta cu parintii, ba n-avea timp sa iasa nicaieri cu copilul fiindca avea treaba exact in weekend-ul ala, ba uita sa se tina de cuvant cand promitea chestii („Iti promite tati ca te duce la Disneyland” – va suna cunoscut?), ba uita ca e intai iunie, ba venea dupa ce termina copilul de spus poezia lui, dar bifa prezenta filmand putin finalul serbarii. Gesturi, atitudini, fapte care ricosau in sufletul mamei cu o putere de milioane de ori mai mare. Fiind o mama responsabila, care nu doreste sa-si abuzeze emotional copiii, tacea in fata lor sau ii lua apararea tatalui, scuzandu-i lipsa de preocupare prin eterna sintagma „Tati are treaba ca sa faca bani”. Desi pare inumana soarta unei astfel de femei, nici macar astea nu sunt cele mai grave lucruri pe care le traieste. Trauma cea mare se declanseaza atunci cand trebuie sa-si ascunda lacrimile in fata copiilor. Ii vine sa urle de durere, dar trebuie sa astepte ca cel mic sa adoarma. Ii vine sa blesteme ziua in care l-a crezut pe el, printul, in care i s-a lasat cu suflet cu tot in palme. Nicio clipa nu s-a gandit ca totul e doar minciuna. Ea crezuse in familie, iar acum nu i-a ramas decat sa-si duca crucea naivitatii.
Daca proaspatul holtei isi mai gaseste (sau isi gasise deja) vreo pitipoanca, se duce pe pustii si bruma aia de grija pe care tatal o avea fata de copilul lui. De ce? Pai voi nu stiti ce se intampla cand Pitzi isi impune punctul de vedere? „Vorbesti cam mult cu fosta!” „Le dai cam multi bani in plus copiilor” „Sa nu lipsesti de la serviciu daca ai copilul bolnav, ca te dau astia afara si ramanem fara bani” „Nu tinem copilul chiar toata vacanta, ca trebuie sa ne mai plimbam si noi singuri”
Si uite asa, pe nesimtite, altcineva incepe sa-i ocupe timpul, creierul si viata taticului.
Mama simte, observa, stie. Cam ce-ar putea sa faca ea? Isi continua singura viata complicata, de care niciun barbat nu-si doreste sa aiba parte (nici macar ala cu care incepuse sa si-o construiasca) si plange mult. Simte ca nu mai poate. Simte ca se sufoca, dar stie ca nu e voie sa recunoasca asta. Cum sa-l responsabilizeze pe tatal plecat cand n-a putut sa faca asta nici macar cand erau impreuna? Cum sa-i explice ca in momentele importante copilul are nevoie de tata langa el? Cum sa-l invete ca promisiunile trebuie respectate si cuvantul trebuie sa fie cuvant, daca mama lui nu l-a invatat asta de mic? Cum sa-i spuna ca simte ca moare si ca nu s-a vrut niciodata o mama sacrificata, ci o mama fericita? El se plimba cu Pitzi prin lume sa-i arate cascadele, marile, campiile si viile de la tara. De ce l-ar interesa zbuciumul unei nebune? Nici macar nu pricepe ce dracu’ vrea asta de la el.
Ar putea ea sa recunoasca in fata cuiva ca ii e rau si greu? Nu, fiindca societatea ar blama-o. Nu, fiindca ar traumatiza copiii daca le-ar spune cat de mult sufera. Trebuie sa joace rolul eroinei in fata tuturor, inclusiv in fata ei. Cu zambetul pe buze si cu cearcane sub ochi trebuie sa-si implineasca menirea. Tatal n-are una, doar mama. Mama e una singura. Tatii sunt mai multi. Chiar asa?
Ei bine, eu nu cred asta. Eu cred ca ambii parinti au aceeasi menire din moment ce au decis impreuna sa faca acel copil (Repet: nu vorbesc despre copii aparuti in urma unui viol, unei aventuri sau unui santaj, ci despre copiii facuti din dragoste). Si atunci, fiind convinsa ca atat mama, cat si tata sunt egali in fata oricui (copilului, legii, societatii, vietii) eu am gasit o alta solutie la care femeile nu indraznesc sa se gandeasca. Pare una de neconceput, dar daca lasi deoparte orgoliul, razboiul, emotia, prejudecatile, gura lumii si ii dai voie si ratiunii tale sa patrunda putin, s-ar putea sa constati ca toata lumea e mai fericita si mai linistita.





Copiii in grija mamei (II)

20 03 2017

Iesi din maternitate, acolo unde mai beneficiezi de singurele ore libere (asta daca nu ceri sa-ti aduca bebelusul in salon pe toata sederea ta in spital) si intri in noua viata. Lauzia, furia laptelui, mulsul, astea sunt niste amanunte. Pana la urma, toate mamiferele care nasc pui vii isi indeplinesc menirea fara sa comenteze sau sa se vaite. Si tot ce urmeaza dupa, de asemenea, e treaba ta, obligatia ta, indatorirea ta si ar fi de preferat sa ti le indeplinesti fara sa faci pe nebuna, ca s-ar putea sa ai surprize din partea cui nu te astepti.
Numai unele dintre mame beneficiaza de sprijinul celui cu care au facut copilul. Unii considera ca asta e treaba femeii, iar ei se ocupa cu vanatoarea. Altii pun mana si fac prima baie copilului, mai sterilizeaza un biberon, mai storc niste fructe intre pumnii vanjosi (da, cand n-ai blender, razi marul si il strangi in mana ca sa iasa zeama). Problema cu astia din urma e ca au senzatia ca iti fac tie o favoare, nu ca e si treaba lor, si te trezesti peste ani, cand se duce dracului magia, ca imprastie vorba prin targ ca ei i-au facut baie copilului, i-au dat sa manance, ca cele cateva ori in care au pus si ei mana inseamna, de fapt, ca s-au ocupat de copil. Asa e omul, ii place sa pozeze si sa-si aloce merite pe care nu le prea are.
Nu am de gand sa enumar activitatile pe care le face mama, in comparatie cu cele ale tatalui, in ceea ce-l priveste pe copil. Stie fiecare cum stau lucrurile, care e raportul, cine si in ce fel se implica. Asa e datul, asa am fost invatati, crescuti, educati, ca mama trebuie sa le faca pe toate, iar daca tatal da o mana de ajutor, femeia trebuie sa fie indatoritoare, recunoscatoare si sa zica merci. Se considera ca el o ajuta pe ea. Ca si cand copilul ala a fost facut cu Sfantul Duh.
Eee, dar asta nu-i nimic. Stai sa vezi cum stau lucrurile cand masculul care te avea drept viata a lui pe tine si pe copil (remember? „voi sunteti viata mea!”), te anunta intr-o zi: „Vreau sa divortam, draga mea!” (draga mea e un eufemism pentru proasto, nebuno, idioato etc). Brusc, din femela care naste pui vii si ii hraneste cu lapte, devii femeia care gandeste. Socul e mare, iar universul pare ca ti se darama in cap. In fractiuni de secunda, iti imaginezi viitorul apropiat. Apoi, pe cel indepartat. Trecutul in care promisiunile fusesera altele parca nici nu mai exista. Spectacolul ratarii este de neuitat, dar despre asta, altadata. Acum e momentul sa te gandesti la ce implica, practic, aceasta decizie a lui tati. „Si cum te-ai gandit sa facem?” „Imi caut o garsoniera in care sa ma mut. Voi veni la voi cat de mult pot, te voi ajuta de cate ori vei avea nevoie.”
Frumoasa perspectiva. Mai vine pe la noi. Ce dragut! O sa ma ajute cand o sa am nevoie. Ce linistita ma simt! Adica o sa primim vizite de la el, niste bani (cota parte din aia declarati, ca despre aia nedeclarati stim doar noi, nu si autoritatile) si o sa impartim copilul in vacante, weekend-uri si sarbatori, in functie de disponibilitatea tatalui. Se stie ca tatii sunt ocupati sa produca bani, si daca ai ghinionul ca cel al copilului tau sa fie mereu in deplasare ca sa-i castige, s-ar putea sa te minunezi si tu ca-l mai vezi la fata, nu doar copilul.
E adevarat, nu e deloc ce ai visat cand ai pornit la drumul asta. Povestile din copilarie n-au facut decat sa te minta ca ar exista fericirea pana la adanci batraneti. Daca ai fi fost putin atenta, ai fi observat ca nu vorbeste nimeni in cartile de basme despre ce se intampla dupa momentul casatoriei. N-o descrie nimeni pe Alba ca Zapada cracanata pe masa ginecologului, nascand, crescand copilul, dand cu aspiratorul, facand teme, activitati extrascolare cu mostenitorul, mergand la spital cu el, spaland chilotii printului, aruncati pe sub pat sau uitandu-se la orologiul din perete asteptandu-l sa se intoarca la castel.
Acum e tarziu, oricum. In momentul asta deja esti aruncata in alta poveste. Cea pe care mamele care au copiii in grija ar putea-o scrie dintr-un condei desi nici prin cap nu le-a trecut s-o traiasca atunci cand au decis, impreuna cu el, sa intemeieze o familie.





Copiii in grija mamei (I)

17 03 2017

Statisticile arata ca in 95% din cazuri, in urma unui divort, copiii sunt incredintati mamei. Cifrele indica, practic, un fel de axioma. De cand lumea si pamantul, s-a impamantenit credinta ca doar mama trebuie sa-si asume responsabilitatea cresterii si educarii lor, tatal fiind un pion neimportant, care poate aparea si disparea din ecuatia familiei sau fostei familii, oricand. Un fel de „asta e, se executa, nu se comenteaza!”
Sa dam timpul putin inapoi si sa ne amintim cum au decis cei doi sa faca impreuna un copil. Nu intru in detalii tehnice, ca a fost programat, ca a aparut „cand a vrut Dumnezeu”(mor dupa expresia asta), ideea e ca amandoi partenerii au hotarat sa devina parintii acelui copil. Cum gravida ramane doar femeia, ei i-a revenit sarcina, ca sa zic asa. Au urmat noua luni pline de emotii, transformari, stari de rau si stari de bine, o furtuna intreaga intr-un corp de cateva zeci de kilograme care se inmulteau pe zi ce trecea. Le-a simtit si le-a trait pe toate. Si tatal le-a trait, dar in felul lui. Se mai ducea sa cumpere mere verzi, mai lasa jocurile si inchidea calculatorul fiindca aerul devenea irespirabil de la caldura, mai punea mana pe burtica sa simta miscarile bebelusului si mai strecura irezistibilul „voi sunteti viata mea” sau „ce frumoasa esti!” Orice femeie gravida se topeste la astfel de gesturi si declaratii si se incurajeaza ca merita fiecare greata, fiecare voma, fiecare durere de spate, de picioare, fiecare contractie si chiar chinul fizic al nasterii (naturale, de preferat, ca sa fie si taticul fericit ca totul a decurs conform legilor firii, nu ale stiintei). Sprijinul pe care ti-l ofera partenerul de viata este foarte important. E adevarat, nu compenseaza durerile facerii si nici incizia de perineu, pe alea le suporti tu, dar cum s-ar putea altfel?
In sala de nasteri esti tu cu personalul medical si, daca decideti de comun acord, sta si tatal. E foarte important sa il stii acolo, dar nu stiu cum se face, ca urletele de durere, ca starile de greata, de lesin, ca tensiunea foarte scazuta, nu se lasa deloc impresionate de prezenta masculina din preajma. Simti ca te rupi in doua, ca mori si n-ai siguranta ca vei mai apuca sa vezi rodul dragostei. Si barbatul e emotionat foarte tare si se reapuca de fumat. E gestul maxim prin care isi poate exterioriza tumultul interior. Nu urla ca n-are de ce. Nu-l doare nimic. Pana la urma, asta e legea firii, el n-a facut altceva decat sa-si faca datoria si sa-si insamanteze femeia. Din dragoste, bineinteles. (Nu dezbat aici cazurile de viol, aventuri de-o noapte sau mai stiu eu ce greseli ale tineretii. Vorbesc despre oameni asumati).
Apoi, ca de nicaieri, apare copilul. Traiti impreuna magia acelor clipe. Lacrimile tale de fericire se amesteca cu lacrimile si mucii care ti-au curs cand ai plans de durere, timp de cateva ore, inainte. Oricum, nimic nu mai conteaza, doar el sa fie sanatos. Si familia fericita. Si tatal mandru ca i-ai adus pe lume mostenitorul. Si parintii vostri mandri ca i-ai facut bunici. Si tu implinita. Si… si… si… Hai, ca nu e chiar asa simplu! Conteaza multe si vor conta si mai multe de acum incolo.





Ce patesti cand superi dive (final)

15 03 2017

A doua zi, la radio simteam tensiunea in aer. Habar n-aveam cata lume de acolo era admiratoare a Mihaelei Radulescu. Parea ca i-am suparat pe toti si cand zic toti ma refer la o colega realizatoare, care era si director de marketing, la noul director de programe, baiatul care pana de curand imi facuse butoanele la emisiune, persoane cu studii medii, nelicentiate in nimic, puse in functii de conducere si care acum simteau nevoia sa ma traga de urechi: „N-ai facut bine c-ai suparat-o pe Raduleasca!” Deodata se declansase in ei pupincurismul milenar, spiritul de turma care ingenuncheaza in fata ciobanului si gasisera tinta perfecta in care sa loveasca pentru a-si demonstra sustinerea fata de aia puternici care au banutul, painea si cutitul in mana.
Singurul noroc a fost si este ca pentru mine cea care conteaza cu adevarat este parerea publicului. Ascultatorii erau singurii in masura sa aprecieze sau sa huleasca prestatiile mele. Ei nu aveau interese ascunse, nici nu se sinchiseau de presiunile facute de bogatasi, ei deschideau sau nu radioul, atunci cand incepea emisiunea realizata de mine. Si ce sa vezi? Nu doar ca alegeau sa ma asculte, dar simteau nevoia sa-mi vorbeasca, sa-mi povesteasca, sa se apropie cat mai mult de mine, lucru care de altfel s-a si intamplat. Pe zi ce trecea primeam si mai multe mesaje, si mai multe telefoane, incurajari si scrisori (da, scrisori in era tehnologiei, fiindca aveam ascultatori sensibili si delicati). Venea spre mine un val de simpatie si de caldura care compensa toata raceala celor din jurul meu, de la radio.
Mi-am vazut de treaba in continuare, numarand editiile emisiunii si bucurandu-ma din tot sufletul ca ma apropiam de cea cu numarul 100. Apoi, urma o vacanta. De aceea, m-am gandit ca ar fi minunat sa organizam o intalnire cu ascultatorii mei, si cu cei activi, dar si cu cei care doar ascultau fara sa interactioneze cu mine. Voiam sa ne cunoastem personal, sa ii privesc in ochi si sa le multumesc ca mi-au fost aproape in cele mai grele clipe si mi-au dat forta sa merg mai departe, fara ca macar sa stie. Am cautat loc de intalnire si am gasit, m-am ocupat si de organizare dupa ce, in prealabil, cerusem acordul patroanei. Am invitat toti parintii care ascultau „Clubul parintilor isteti cu Nouria”, dar si specialistii care avusesera interventii de-a lungul celor o suta de editii.
Despre viitorul emisiunii insa nu sufla nimeni nimic la radio. Trecuse putin timp de la conflictul cu diva, cei din jur erau destul de evazivi, iar trepadusii care empatizasera cu ea si blamau nedreptatea pe care o facusem (aceea de a spune adevarul) tineau sa mai puncteze, din cand in cand, ca greseala aceea o sa-mi fie fatala. Simteam ce urma sa se intample, dar tot speram ca oamenii nu sunt chiar atat de meschini. Speram sa nu existe o caracatita atat de mare si de parsiva si in mediul acela unde se lucra pentru copii, pentru parinti, pentru oameni curati si sinceri.
M-am dus la intalnirea cu ascultatorii cu cea mai mare emotie. Priveam in ochi, imbratisam si strangeam mainile unor oameni care ma validasera ca realizator radio care-si face treaba bine. Zeci de familii cu copii mai mari sau mai mici venisera sa ma cunoasca. Nu eram doar o voce, ci o prietena. O persoana pe care o simteau apropiata, de-a lor, un parinte cu probleme, griji, bucurii la fel ca ei toti.
Singura durere pe care o ascundeam in suflet si nu le-o puteam dezvalui atunci cand imi spuneau ca abia asteapta sa ma reasculte dupa vacanta, era ca n-aveam certitudinea ca voi mai face aceasta emisiune. Nu avusese nimeni curajul sa-mi spuna in fata acest lucru, ca lasii asa procedeaza, cu ascunzisuri, secrete, tertipuri, dar din comportamentul lor retinut am inteles, chiar acolo, la intalnire, ca aceea este ultima zvacnire a celui care fusese „Clubul parintilor isteti cu Nouria”.
Am avut dreptate. Dupa vacanta emisiunea n-a mai existat, iar eu, ca sa suport trauma cat de cat, cateva zile, de la ora 10, cand incepea de obicei emisia, ma duceam in vizita la una dintre ascultatoarele mele, care mi-a devenit buna prietena, si discutam pe diverse teme, exact asa cum facuseram cata vreme a existat „Clubul” la radio.
Acolo fusese o bucatica din sufletul meu pe care niste mizerabili mi l-au calcat in picioare. Satisfactia care mi-a ramas este prietenia pe care o am si astazi cu multi dintre ascultatorii de atunci. Da, dupa 11 ani inca tinem legatura. Si mai am ceva pretios de atunci: cateva dosare in care pastrez toate mesajele pe care le-am primit de-a lungul celor 100 de editii ale „Clubului parintilor isteti cu Nouria”. Am schimbat cateva case intre timp, dar n-am putut niciodata sa arunc ceea ce pentru mine inseamna un colt de inima, dar si recunoasterea muncii mele, dincolo de umilinta pe care am trait-o.
Chiar acum am filmat cateva mesaje din dosarele mele (atasez mai jos) si am simtit din nou dragostea si aprecierea pe care le simteam din partea ascultatorilor cand faceam emisiunea. MULTUMESC!
https://www.youtube.com/watch?v=BtYw1xQYfbc&feature=youtu.be





Ce patesti cand superi dive (III)

14 03 2017

Cand nu esti patron, milionar sau diva, ci doar sclav pe plantatie, trebuie sa executi. Dar ce te faci cand sclavul are personalitate, principii, caracter si creier? Bine, recunosc ca in momentele alea creierul mi se blocase. Mintea mea nu reusea sa gaseasca nicio modalitate de indreptare a busuiocului. Spusesem deja ca e o prezentatoare de succes si eram sigura ca nu asta o deranjase. Spusesem ca nu terminase cursurile niciunei facultati desi incepuse mai multe. Nu mintisem cu nimic. Acum ce trebuia sa fac? Sa zic ca a terminat vreo facultate cu 10 sau ca a absolvit la Harvard?
De la biroul patroanei pana la studioul de emisie am simtit ca-mi explodeaza creierul. Cu toate astea, de un lucru eram absolut convinsa: ca nu voi prelungi emisiunea nici macar cu un minut. Consideram radioul un loc de munca profesionist, nu o piata unde precupetele decid cata vreme stau cu taraba intinsa. Prin urmare, la ultima interventie, cea fireasca, dinaintea orei 13, am intrat cu sufletul praf si cu un nod in gat (aia cu climatul corespunzator asigurat la locul de munca e doar o teorie pe hartie, ca multe altele, de altfel). Tot ce am putut sa fac, in asa fel, incat sa multumesc si capra, si busuiocul, a fost sa subliniez compania selecta in care o introdusesem pe doamna Radulescu. Sa ti se alature numele unor personalitati precum Angelina Jolie, Oprah Winfrey si care or mai fi fost atunci, ca nu-mi amintesc, mi s-a parut suficient ca sa-i gadile orgoliul si sa se simta urcata pe un piedestal si asa prea inalt. Am mai subliniat ca toate aceste vedete sunt exemple de reusita in cariera si mi-am luat ramas bun de la parintii isteti fara ca ei sa banuiasca vreo clipa prin ce trecusem.
In ziua aceea nu am plecat de la radio pana nu am clarificat lucrurile cu patronii. Am scos banda martor, i-am trimis-o lui Felix (sefu’la bani), am rugat-o si pe patroana s-o asculte. De asemenea, i-am aratat site-ul Antenei 1 care ii prezenta biografia doamnei Radulescu (dumneaei lucrand acolo) si de unde imi luasem informatia. Am asteptat o ora, doua, pana si-au facut timp sa asculte si sa citeasca (de data asta nu mai era urgenta, ca de, sclavul nu e milionar si nici diva) si am asteptat verdictul. Spre bucuria mea, oamenii au inteles ca nu gresisem cu nimic, iar Felix Tataru a spus adevarul pe nume: „Sunt doar frustrarile ei”.
Am plecat de acolo stoarsa de toata energia. Nici macar furie nu simteam. O lehamite inabusita, mai degraba. Am mers putin pe jos si am incercat sa ma curat de balast. Imi venea sa vomit. Nu puteam sa ma duc asa acasa. Cei de acolo n-aveau nicio vina. Am mai mers pe strazi de nebuna, gandindu-ma cu inima stransa ca a doua zi ma voi duce din nou la radio, voi fi din nou in direct si va trebui sa ma comport ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Singura care imi dadea putere era speranta ca totul se va termina aici.
Gresit.
Prin prisma celor ce vor urma, nu pot sa nu ma gandesc acum, oare ce s-ar fi intamplat daca sunau la patronii radioului Brad Pitt si Angelina Jolie?