Preoteasa ipocrita (final)

30 03 2017

Simt nevoia sa povestesc ce m-a starnit sa incep acest sir de postari despre doamna preoteasa. Aparent, o intamplare banala care n-are legatura cu sfintia sa. In realitate, o intamplare care mi-a eliberat sufletul si m-a facut sa realizez ca merit ceva mai de calitate in viata mea si ca locul meu nu e in mocirla aia.
Am iesit cu un amic la restaurant sa mancam. La cateva minute dupa ce ne-am asezat, au intrat in incapere trei persoane: o colega de breasla, iubitul ei mai mic si tatal lui. Pe ea o admir si o iubesc demult. Iubitului ei ii admir talentul artistic (pana atunci nu-l cunoscusem personal). Pe tatal lui il stiam demult fiind un cunoscut profesor doctor universitar, decan al unei facultati de prestigiu. Noi doua ne-am imbratisat, cu bucuria revederii. Cu cei doi domni am dat mana si am facut cunostinta. S-au asezat langa o masa care era aproape lipita de masa la care ma aflam eu cu amicul meu.
Din momentul acela, recunosc cu toata sinceritatea ca a inceput tumultul pe care n-am reusit sa-l controlez, oricat de mult am incercat. La inceput, priveam pe furis spre ei si nu-mi venea sa cred cata normalitate era in gesturile lor, in conversatia pe care o purtau, in intalnirea aceea in trei. Din cauza sentimentelor care ma napadisera n-am mai putut sa imi ascund privirea si am inceput sa-l privesc pe tatal baiatului cu insistenta. Un domn la vreo 60 de ani, jovial, vorbaret, preocupat sa afle de la fiul lui si de la iubita acestuia cum fusese in vacanta din care acestia abia se intorsesera. Cei doi ii povesteau cu bucurie, iar el ii asculta cu atentie. Apoi, au inceput sa vorbeasca despre filme, despre scenarii, despre tot felul de lucruri aparent banale, dar in realitate esentiale pentru comunicarea dintre oameni. Femeia, iubitul mai mic si tatal iubitului luau cina in oras si se comportau absolut firesc, civilizat, ca niste oameni. In contextul vietii mele, de femeie cu iubit mai tanar si cu parinti (mult prea) crestini, asa ceva era de domeniul fantasticului.
Domnul profesor a observat ca il privesc si la un moment dat mi s-a adresat. A zis ceva despre cat de exotica sunt, fiindca tocmai ii spusese colega mea ca am sange persan. Am zambit si am incercat sa spun ceva, dar nu cred ca am reusit sa leg doua cuvinte. L-as fi luat in brate, l-as fi strans tare si i-as fi spus cat de mult il respect. O fi simtit omul ca e ceva in neregula cu mine, ca atunci cand i-a venit mancarea pe care o comandase m-a intrebat daca vreau si eu o clatita din portia lui. Nu, n-am vrut. Eu as fi vrut sa am parte si eu, in viata mea, de oameni ca dumnealui. As fi vrut sa am norocul sa intalnesc oameni normali, civilizati, culti, inteligenti, scoliti, oameni cu mintea deschisa si cu bunul simt la ei tot timpul. As fi vrut sa-i spun ca ii admir atitudinea, ca ma emotioneaza felul in care ii vorbeste iubitei fiului lui si ca m-a tulburat pana in adancul sufletului cand ea i s-a adresat dumnealui pe numele mic, asta fiind o obisnuinta pentru ei, dupa cum era usor de observat.
N-a fost intamplatoare acea intalnire. Am plecat de acolo trista, bulversata, dar cu multa speranta.
In contextul in care traisem in ultimii ani (in care si faptul ca postam o poza pe Facebook cu mine si iubitul meu, era prilej sa sune doamna preoteasa si sa-l intrebe cum imi permite sa fac asa ceva), ce vazusem cu ochii mei in seara aceea era dovada clara ca nu e totul pierdut. Am inteles abia atunci, privind normalitatea acelor oameni, ca ce mi s-a intamplat mie a fost doar un ghinion, dar si ca exista sansa ca undeva, in lumea asta mare, sa intalnesc oameni de calitate. Umana, mai ales.
A doua zi, dupa intalnirea de la restaurant, am inceput sa scriu aici povestea pe care am trait-o. Am dat-o afara ca sa ma eliberez si s-o pot trece la capitolul moarte, ingropate si cu slujba de rigoare facuta. Pomana sa ramana pentru ei.
Cat despre victima acestei situatii, baiatul neinspirat in viata amoroasa, am un singur regret. O va cauta pe femeia de care s-a indragostit in toate fetitele brunete cu parul lung, dar n-o va mai gasi. Femeia aceea era unica si a fost ucisa crestineste.
In incheierea acestei telenovele romanesti, vreau sa-mi cer scuze public doamnei preotese pentru eventualele traume pe care i le-am provocat in toti acesti ani prin simplul fapt ca exist si o rog sa ma ierte ca i-am iubit baiatul din tot sufletul! Si ca sa nu ramana in deriva si cu fibrilatii, am si niste indicii pentru dumeaei pentru o viata mai linistita decat cea de pana acum: 1. cand simte ca explodeaza sa se uite la filmul „Dogville” al lui Lars von Trier (ofera o senzatie de nedescris) si 2. pastilele nu ajuta la nimic. Am auzit eu de la cineva, nu spun cine, ca niste marijuana fumata in parc, in creierii noptii, te relaxeaza foarte mult, iti da o senzatie de bine si razi ca proasta oricat de grea ti-ar fi realitatea. Eu n-am incercat varianta asta fiindca eu prefer sa ma droghez cu iubire. Una noua. Pentru ca eu pot.





Preoteasa ipocrita (V)

29 03 2017

Perioada care a urmat concedierii noastre cred ca a fost cea mai ciudata si traumatizanta. Pe de o parte, ne bucuram de timpul liber pe care il aveam, pe de alta parte, inteleseseram amandoi cam cum sta treaba cu crestinii aia din jur. Oameni cu frica lui Dumnezeu, pupatori de icoane, doamnele purtatoare de basma in biserica, sfioase, neprihanite, nevinovate, dar in realitate malefice pana in maduva oaselor, n-aveau nici cea mai mica mustrare de constiinta ca tocmai isi batusera joc de vietile unor oameni. Cu ce se deosebesc teroristii islamisti care omoara vieti de crestinii astia din povestea mea care omoara suflete? Va spun eu: primii isi asuma actele teroriste, ceilalti nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase. Teroarea lor e subtila, perfida, jegoasa, neasumata si intotdeauna gandita bine dinainte, strategic, in asa fel, incat sa nu afle lumea, sa nu-si strice reputatia si sa pozeze in sfinti, in porumbei ai pacii. Muuult mai periculosi, dar cine le da apa la moara, devenindu-le, astfel, complici? Prostii ca mine, ca iubitul meu si multi altii ca noi. De ce? Fiindca le permitem, tacem, nu spunem nimic, inghitim si ne prefacem ca nu s-a intamplat mare lucru, doar ne-au ciuruit nitel. Sa fie bunul simt sau frica aia care te opreste sa vorbesti? Sa tii in tine pentru ca apoi suferinta sa te macine ireversibil nu este in niciun caz o solutie. Am simtit pe pielea mea. De acum, prefer modelul „decat sa ma sinucid, mai bine mor cu ei de gat”.
N-am mai vrut sa tac. Bineinteles ca am contactat niste avocati, am facut reclamatie la ITM, am facut plangere la autoritatile statului (apropos, Politia Romana o fi ajuns cu lectura si la plangerea mea depusa acum vreo 2 ani?), dar in paralel cu aceste demersuri, am fost nevoita, ca orice om sensibil care nu mai suporta mizeria pe care i-o provoaca aia mai putin sensibili, sa ma duc si la psiholog. Pe banii mamei mele, nu pe ai preotesei si nici pe ai patronilor de la radio care m-au hartuit subtil si jegos multa vreme, inainte de a ma concedia si care ar fi trebuit sa-mi plateasca terapia. Oricum, nu cred ca au adunat ei suficiente milioane de euro, incat sa-si plateasca toate nelegiuirile. Mai au de strans si de calcat pe multe cadavre pana sa dea socoteala ori aici, ori dincolo unde au relatii fiind credinciosi pana in strafund.
Si ca tot veni vorba de bani, daca va intrebati din ce traiam in perioada aia, va spun eu, din bani de la mama mea. Mama iubitului meu i-a dat si ea bani, dar ca sa se duca la o nunta, la care el deja anuntase ca nu se duce, dar a facut coana preoteasa in asa fel, incat sa nu se faca de ras in fata lumii si l-a obligat sa se duca platindu-i ea darul. In conditiile in care noi nu aveam bani de mancare!!!
In timpul asta, dupa ce si-a lasat copilul fara serviciu, a inceput sa caute solutii sa-l ajute sa se angajeze din nou. Aveau posturi pe la primaria sau prefectura din Buzau, nu mai retin exact, si s-a gandit ea ca ar fi facut copilul ce se pricepea, fiind absolvent de Stiinte Politice. Mai avea putin sa-i promita ca devine primarul orasului, doar, doar, o pleca de la Bucuresti, de langa mine. De fapt, nu s-a sfiit sa-l intrebe, imediat dupa ce a fost concediat de la radio: „Si acum de ce mai stai la Bucuresti si nu vii acasa?” Era pregatita sa culeaga roadele actiunilor sale crestine si morale.
Atata rautate, ignoranta, mizerie sufleteasca, lipsa de empatie din partea unui om nu mi-a fost dat sa vad in viata mea asta lunga, de femeie batrana, senila si ofilita. 🙂 Auzisem si eu de vorba aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Pe bune? Asta nu mai face parte din obligativitatea unui crestin model? Ca mi se tot flutura prin fata asta cu valorile crestine,morale, cu nu stiu ce cutume, cu femeia care trebuie sa fie cu nu stiu cati ani mai mica sau mai mare decat barbatul, tot felul de absurditati tarate de unii dinaintea erei noastre pana in era noastra, si de aia intreb si eu. Crestinii astia sfinti de nu mai e nimeni ca ei, respecta selectiv toate astea? Adica asta imi convine, o respect. Asta nu-mi convine, da-o dracu’! Pardon! Naibii.
Deci cum era aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”? Pai, tragand o concluzie logica, n-am cum sa ma gandesc ca tocmai preoteasa nu-i da ascultare Mantuitorului, ci ca se uraste pe ea insasi.
Din punctul asta de vedere o inteleg perfect.
Are si de ce.





Preoteasa ipocrita (IV)

28 03 2017

Acesta ar fi trebuit sa fie ultimul capitol al povestii, dar avand in vedere ca in miez de noapte am primit pe Facebook un mesaj de amenintare de la o doamna respectabila (nu, nu de la doamna preoteasa, de la alta careia vreau sa-i multumesc ca ma citeste!), ma vad obligata sa spun chiar totul, fara sa omit nici micile detalii care fac diferenta.
La locul de munca, pentru mine hartuiala incepuse cu ceva vreme inainte, de cand o rugasem pe doamna patroana sa-mi treaca tot salariul pe cartea de munca si sa nu mi-l mai imparta: minimul pe cartea de munca si restul pe drepturi de autor. Cererea mea perfect legala era deranjanta, devenisem un fel de paria, asta dupa vreo 9 ani in care fusesem angajatul ideal: profesionist, fara pretentii salariale (adica atat cat ofereau atat luam si n-o sa zic cat fiindca mi-e rusine), mereu prezent si saritor. Nu dezvolt acum subiectul, dar cert este ca la un moment dat, mama iubitului meu il intreaba pe acesta daca a fost sunat de catre Felix (patronul al mare de la radio). „Copilul” n-a inteles intrebarea. De unde si pana unde stia mama lui ca urma sa-l sune patronul? Avea fir secret cu Dumnezeu, de aia stia. Si ce sa vezi intamplare? Telefonul chiar a sunat. Era o zi de miercuri, cand angajatul se afla in „vizita” la radio, ca de obicei, muncind. S-a dus in biroul sefului unde se afla familia traditionala (directorul de programe nu stiu unde era): sotul si sotia, patronul si patroana, oamenii care deseneaza destinele altor oameni cu ajutorul unor unelte foarte importante in zilele noastre: banii, puterea si numele. Sa te cheme insusi Felix Tataru la discutii nu era o intamplare chiar de ignorat, asa ca bietul „vizitator” s-a prezentat intr-un suflet. Dupa o morala (crestina, cred) cum ca angajatul- vizitator o s-o aiba pe mama lui pe constiinta daca nu intrerupe relatia cu mine, a trecut la lucrurile profesionale, ca de aia se afla acolo. L-a informat scurt si cuprinzator ca il da afara si ca atunci cand nu va mai fi cu mine, peste 6 luni, un an, oricand, se poate intoarce linistit sa lucreze la radio.
Vorbim despre un loc de munca, despre o firma care trebuie sa respecte niste legi, nu despre o taraba din piata. Vorbim despre un colaborator (se terminasera cartile de munca, n-au mai ajuns pentru toti) care muncea 12 ore pe zi si care isi facea treaba foarte bine. Vorbim despre un om, despre un suflet calcat in picioare doar pentru ca a avut proasta inspiratie sa iubeasca pe cine nu voia mama, tata, neamurile, angajatorii si dracu’mai stie cine.
S-a intors acasa socat. Nu-si imagina ca oamenii sunt in halul asta de meschini. El credea ca e suficient sa fii bun profesionist la locul de munca, habar n-avea ca trebuie sa si iubesti pe cine vrea angajatorul.
Era miercuri. Eu aveam emisiune sambata. Pe mine nu m-a contactat nimeni de la serviciu nici miercuri, nici joi. M-a sunat patroana vineri abia, adica cu o zi inainte sa am emisiunea in direct pe post si m-a chemat la discutii. Inconjurata de contabila si de seful meu direct, cu un aer oficial si serios de chiar ziceai ca te afli la locul de munca, nu la piata, mi-a intins niste bani (partea de salariu de pe luna aia, grosul, cum ar veni, trecut pe drepturi de autor, ca naravu’ din fire n-are lecuire) si un preaviz. Tocmai ma dadea afara de la radio dupa aproape 10 ani. Previzibilii oameni cu putere n-au reusit sa ma surprinda. Eu pe ei, da. Nu am luat banii. I-am rugat sa gaseasca o forma legala in care sa mi-i dea. De asemenea, i-am informat ca eu a doua zi voi veni sa-mi fac emisiunea, avand in vedere ca preavizul ala asa prevedea legal, sa ma prezint la munca inca vreo 20 de zile, o luna. Mi s-a interzis categoric. „Poti sa vii si sa pupi clanta, sa sari gardul, tu aici nu mai intri de maine!” Vorbim despre locul de munca la care lucram si eram angajata cu carte de munca de aproape 10 ani!!!
Si ca sa ajung de unde am plecat: eu si iubitul meu am fost dati afara de la serviciu, el cu asigurarea ca se poate intoarce oricand daca se desparte de mine, eu si… si cu banii luati.
Fara servicii, fara salarii, doar noi doi si iubirea noastra.
Ce face o mama iubitoare stiind ca propriul copil nu mai are bani de mancare? Ce face o femeie inteligenta si cu suflet cand isi vede copilul suferind? Ce face o mama cand oamenii ii ranesc copilul cu buna stiinta? Una care n-are niciun amestec si este normala la cap, ii sare in ajutor. Asta a facut mama mea. Da, am si eu o mama care nu si-a permis macar o data sa ma judece sau sa ma sfatuiasca sa-mi gasesc si eu un iubit de varsta mea, cu o situatie materiala buna, care sa-mi poata asigura siguranta si stabilitatea intr-o relatie. L-a acceptat pe baiatul ala tanar, l-a considerat ca pe propriul copil, l-a respectat si a avut incredere in el fiindca era omul pe care il iubeam eu. Si ne-a dat bani sa traim pana ne gaseam noi locuri de munca.
Ce-a facut doamna preoteasa in timpul asta? Nu vreau sa fac presupuneri cum ca jubila de fericire, ca poate nu e asa, poate chiar i-a sunat pe prietenii de familie sa le bata obrazul (Ha! Ha!), dar ce stiu sigur este ca nu si-a ajutat propriul copil cu niciun leu (noroc ca ii mai dadea tatal lui, pe furis). Asta face diferenta dintre oameni: numarul de carti citite!





Preoteasa ipocrita (III)

27 03 2017

Inainte de intamplarea cu spitalul, incercasem sa stabilesc o intalnire cu doamna preoteasa. Mi se parea absolut firesc si civilizat sa ne cunoastem. L-am rugat pe fiul doamnei, victima, cum ar veni, sa-si roage mama sa faca acest gest de bun simt, macar de dragul lui, al propriului copil. Doamna preoteasa a refuzat. N-o interesa ce fel de om sunt eu si nu avea cum sa fie de acord ca baiatul ei sa aiba o relatie cu o femeie mai mare fiindca s-ar fi facut de ras in fata lumii. Avea o reputatie de pastrat, nu putea sa ajunga de rasul enoriasilor. Nu conta sufletul copilului ei, nu conta ca-l chinuie si il hartuieste cu atitudinea ei, mai importanta era parerea strainilor. Ca sa nu mai spun ca n-avea nicio importanta ca baiatul ei era fericit si iubit, motiv de bucurie pentru orice mama normala la cap, ea trebuia sa fie ferma pe pozitia de preoteasa exemplara si mama eroina peste care a cazut napasta. Si trebuia sa faca cumva sa nu se raspandeasca vestea printre neamuri, la inceput. Dupa aia, trebuia sa faca in asa fel, incat sa ne desparta. Ptiu, drace!
Dupa ce s-a externat iubitul meu din spital, a ajuns si pe la parintii lui, la Buzau, si le-a povestit ce s-a intamplat, inclusiv despre mesajul prietenei de familie, doamna patroana (in care il ruga sa spuna ca era in vizita la radio, ca nu cumva sa fie incriminati si trasi la raspundere de autoritati, ca omul a lesinat la serviciu din cauza epuizarii). Sunt subiectiva, stiu, poate implicarea mea in situatia asta nu-mi permite sa gandesc „la rece”, dar am asa o banuiala ca orice om ar fi auzit raspunsul mamei la povestea copilului ei, s-ar fi inchinat si si-ar fi scuipat in san, chiar ateu convins fiind. In loc sa fie empatica, sa puna mana pe telefon sa ceara explicatii de la prietenii de familie (patronii radioului), sa le bata obrazul ca s-au purtat in halul ala cu copilul lor, sa-si faca griji ca saracu’ baiat munceste prea mult pentru niste amarati de bani in plus, coana preoteasa a avut, la toata povestea asta, un raspuns abracadabrant: „Si ce, acu’vrei sa-i dai in judecata cum a facut aia?” „Aia” eram eu, iar de dat in judecata nu dadusem pe nimeni, dar o anuntasem pe doamna patroana ca am de gand sa fac asta daca nu inceteaza cu magariile de la serviciu (despre asta, pe larg, in viitor). Problema e ca discutia aceasta o avusesem in privat cu doamna patroana, deci de unde stia doamna preoteasa asta cu datul in judecata? Atunci am inteles la ce se preteaza femeia si ce fel de om este in realitate. Viata mea era subiect de discutie intre coana preoteasa si patronii radioului. Probabil ea se plangea la ei de napasta care s-a abatut asupra vietisoarei ei neprihanite si tihnite de pana atunci, iar aia, din aceeasi coalitie pentru familia traditionala (apropos, mereu m-am intrebat, amantii fac si ei parte din coalitie?) o alimentau cu informatii despre cat de nemernica sunt, ca vreau sa-i dau in judecata, ca sunt nepotrivita pentru baietelul ei si alte cacaturi de-astea. Nici nu mai am rabdare sa scriu, ca-mi vine sa vomit. Am si eu cateva limite peste care ar fi indicat sa nu se treaca. Sunt doar doua, dar daca ma ataci acolo, poti sa te consideri mancat. Copiii mei si relatia mea. Pana aici!
Saracu’baiat era la mijloc. Parintii sunt aia pe care ii ai, nu poti sa-i alegi, nu poti sa-i schimbi, trebuie sa-i cari in destinul tau, oricum ar fi. Unii iti fac viata mai usoara, altii iti adauga bolovani in spate din cauza rautatii, ignorantei, prostiei sau lipsei de cultura si educatie. Te plimbi cu ei prin viata si se pare ca ar fi bine sa ti-o traiesti cum le place lor ca sa poti fi pe deplin fericit. Daca te razvratesti si nu-i asculti s-ar putea sa te urmareasca toata viata greseala de a-i fi suparat. Vor avea ei grija.
Din momentul acela, dupa ce am realizat printre ce oameni de cacat traiesc si in ce combinatii am intrat fara sa stiu, fara sa vreau, fara sa-mi imaginez, lucrurile s-au succedat cu o viteza ametitoare. Mi-e greu sa pun intamplarile in ordine fiindca au venit de-a valma. Despre ce s-a intamplat la radio de cand am aflat ca aia de acolo vorbesc despre mine cu parintii iubitului meu, voi povesti separat. Ma facusera ei terci dinainte cu ilegalitatile la care nu voiau sa renunte, dar din momentul in care au depasit limita si au pasit in viata mea personala, atitudinea mea n-a mai fost aceeasi. Nu poti sa stai sa incasezi la nesfarsit pentru ca, desi nu pare, chiar daca esti o femeie „mai mare”, ai si tu suflet, ai inima, ai creier, ai demnitate, ai personalitate, iar nedreptatea pentru mine este o forma de teroare. Am trait-o din plin.
Ce a urmat a fost, intr-adevar, traumatizant. Preoteasa continua sa arunce cu noroi (dar nu in mine direct, fiindca n-a avut niciodata tupeul sa ma priveasca in ochi), ci prin intermediul fiului ei care era obligat sa-i suporte crizele, jignirile la adresa mea si chiar teoriile absolut halucinante ale mamicii lui inteligente.
Oare ce simte un baiat indragostit cand propria mama ii spune despre femeia pe care el o iubeste din tot sufletul „aia sigur ti-a facut vraji, sigur ti-a pus picaturi de sange de la ciclu in paharul de vin”? Mi-e rusine ca am scris asta, mi-a fost rusine si sa aud vorbele astea. In viata mea n-am auzit asa ceva, n-am avut oameni in familie, in anturaj, nici macar colegi care sa aiba asemenea… nici nu stiu cum sa-i zic… nivel de educatie, grad de cultura atat de scazut. Mi-a fost scarba rau si sper din suflet sa scap de senzatia asta repede ca sa mai pot avea incredere si respect pentru oameni.





Preoteasa ipocrita (II)

26 03 2017

Soarta rade de oameni adesea. Poate de aia s-a intamplat ca unul dintre baietii doamnei preotese sa-si gaseasca loc de munca ajutat de parintii lui care erau prieteni cu patronii chiar la radioul unde lucram eu. Asta n-ar fi fost mare lucru, dar ca a nimerit acolo chiar in cea mai urata perioada din viata mea, aceea in care divortam, trebuie sa fi avut legatura cu soarta. In alte conditii nu l-as fi remarcat. Era cu vreo 15 ani mai mic. „Un putoi”, cum obisnuiam sa-i numesc chiar si pe cei mai mici cu 2-3 ani decat mine. E adevarat ca atunci cand ma inconjura cu grija, cu atentie, cand simteam ca ii pasa de mine si ma intreba mereu cum ma mai simt, daca am mancat, daca vreau sa-mi faca o cafea, nu m-am gandit sa-i cer buletinul si nici nu l-am intrebat detalii despre arborele genealogic. Oricum, minor nu era. Terminase facultatea si avea un loc de munca, deci eram in perfecta legalitate. Eu eram o femeie libera, deci nici in imoralitate nu ne aflam. Practic, eram doi oameni majori care, pe nesimtite, s-au indragostit unul de altul. Asta da belea pe capul preotesei care, atunci cand a aflat, a inceput jihadul. Pardon! Asta e la musulmani. La crestini nu stiu cum se cheama, dar i-as zice asaltul ignorantei si ipocriziei.
Tocmai ea, prea sfanta, facea cele mai multe spume la gura si a inceput imediat represaliile. Prima data i-a taiat portia de bani pe care-i mai dadea peste salariul lui, inainte de a fi cu mine (glumind amar, i-as imparti viata saracului baiat-victima in „Inainte de Nouria” si „Dupa Nouria”). Asta nu l-a descurajat pe tanarul indragostit, ci l-a ambitionat si a facut in asa fel incat sa munceasca mai mult la radio. Incepea programul la 7 dimineata si il termina la 7 seara. Fara carte de munca (un amanunt important pentru povestile viitoare). Asa se face ca intr-o zi, pe cand el era la serviciu si eu acasa, primesc un telefon de la directorul de programe care ma anunta ca lui Cristi i s-a facut rau si a venit salvarea sa-l ia de la radio. „Noi nu putem sa mergem cu el, du-te tu la Floreasca!” M-am imbracat intr-o secunda, am luat un taxi si am plecat la spital. Nu primisem prea multe informatii, stiam doar ca a lesinat. Am ajuns la Urgente intr-un suflet si m-am asezat la coada unde alti disperati ca mine asteptau sa afle unde le sunt oamenii dragi. Asteptand acolo am aflat ca exista niste culori care caracterizeaza gradul de urgenta al cazurilor venite cu salvarea. Numele lui era trecut la penultima culoare, adica foarte grav. Mi s-au inmuiat picioarele si habar n-am cum am ajuns la salonul in care se afla. Aveam senzatia ca e un cosmar, ca nu ni se intampla noua. Cand l-am vazut intins in patul ala, alb ca varul si am mai vazut-o si pe asistenta aia care ii pusese perfuzia gresit de incepuse saracului baiat sa i se umfle mana, am crezut ca clachez si imi voi gasi si eu linistea intr-un pat alaturat din salon. M-a luat cu lesin, dar am facut efort sa ma tin tare in fata lui. Am incercat sa-l linistesc cum am putut, l-am intrebat ce s-a intamplat si i-am atras atentia asistentei ca e ceva in neregula cu perfuzia aia. S-a ofuscat doamna ca am indraznit, dar a venit sa i-o scoata si sa i-o mai puna o data. In timpul asta, el imi daduse sa-i tin ceasul si telefonul, asa se face ca atunci cand patroana radioului i-a trimis un SMS, chiar in momentele acelea, mesajul a ajuns sub ochii mei. „Daca te intreaba aia de la spital unde erai cand ti s-a facut rau sa le spui ca erai in VIZITA la radio. E mai bine asa.” Si bineinteles ca se incheia textul cu rugamintea grijulie de a o informa si pe ea cum se mai simte si cu traditionalul „Doamne ajuta!”
In vizita la radio??? Cand el lucra acolo cate 12 ore pe zi??? Asta era grija doamnei patroane si prietena de familie a parintilor lui? Sa-si apere fundu’, in timp ce omul ala statea pe patul de spital, cu perfuzia in vene, ajuns acolo din cauza epuizarii? Mi-au sarit lacrimile din ochi incontrolabil. M-am ridicat brusc, i-am spus ca mi-e sete si trebuie sa ies. Daca ar fi fost tanti aia in fata mea in momentul ala… A ajutat-o Domnu’sa nu fie.
Am iesit afara din spital, la aer curat si am respirat adanc. Cica sa inspiri, sa expiri si sa numeri in gand ca sa te calmezi. Oare pana la cat ar fi trebuit sa numar?
Am revenit pe holurile spitalului si am asteptat. Doamna asistenta nu m-a mai lasat sa intru. In cele cateva ore petrecute in mijlocul durerii (sa stai pe hol la Urgente nu e chiar cel mai placut mod de petrecere a timpului) am avut ragaz sa ma gandesc. Stiam ca oamenii sunt ordinari, dar nici chiar asa. Ma gandeam ca totul are o limita daca nu a bunului simt, macar a umanitatii. Nici prin cap nu mi-a trecut ca cineva poate sa fie atat de marsav, dar m-am inselat grav. Nu stiam ce avea sa se intample in continuare. Lovitura de gratie avea s-o dea mama iubitoare, coana preoteasa.





Preoteasa ipocrita (I)

24 03 2017

(Atentie! Limbaj aproape licentios, interzis copiilor sub 27 de ani)
A fost odata ca niciodata o fetita de 16 ani care in loc sa stea cu mana pe carte, a nimerit cu mana pe… Pe ce? Pe… Nu pot sa scriu cuvantul ala, e mai simplu de rostit. Dar o sa se inteleaga din poveste pe ce. Era a lu’ unu’de 28 de ani. Adica, cum ar veni, el major si ea minora. Povestea se intampla prin 88-89, adica pe vremea comunismului. Apropos, pe atunci nu era infractiune sa faci sex cu minori? Intreb pentru ca mai stiu un caz al cuiva care tot nepedepsit a ramas si tocmai de aceea omul are si acum pretentii de moralitate exemplara. Ma rog… o sa ma interesez. „Ma rog” e un fel de a spune, a nu se confunda cu rugaciunea. In alea era expert nenea de 28 de ani, care facuse multe matanii de i-a picat la pat fetita aia frageda. Iar ei, naiva si inocenta, nici prin cap nu i-a trecut ca din joaca cu puta (si nu in tarana) poate sa ramana gravida (bortoasa e prea vulgar, ori cand e vorba de asa dragoste curata e nepotrivit sa folosesti cuvinte urate). Dar minunea s-a intamplat. A ramas. Sa faci avort pe vremea lui Ceausescu era mai greu, chiar ilegal, dar cine s-ar fi gandit la o asa varianta? Numai o pacatoasa ca mine, poate. Fetita cuminte s-a gandit ca ar fi mai castigata sa nasca acel copil. Nici nu se mai considera sex cu minori in ceea ce-l privea pe domnu’ (pana se nastea copilul poate isi apuca majoratul si era ca noua), iar nenea acela credincios era chiar o partida buna. Familie buna, reputatie buna, niste scoli inalte, chiar nu era de lepadat. Practic, fetita iubitoare de… iubire, din nimereala urma sa-si construiasca viata exemplara de mai apoi. Cartile, caietele, tezele, scoala, profesorii, toate astea erau niste accesorii inutile. (Offf, daca ar fi pus si ea mana pe o carte care sa-i deschida mintea, cata lume ar fi fost astazi mai fericita!) Habar n-am daca a absolvit liceul la zi sau la seral sau deloc (sa te duci la ore gravida cred ca nici pe vremea aia nu era vreun motiv de lauda), dar stiu sigur ca i-a placut pozitia cu picioarele desfacute. L-a prins pe nenea ala bine, in ciuda nemultumirii familiei lui, si i-a turnat copii cu nemiluita.
Asta e reteta de succes pentru o minora desteapta si smechera, devenita doamna intre timp. Si cand nenea cu care ti-ai tras-o si care te-a luat de nevasta ca n-a avut incotro, e chiar preotul din zona, devii preoteasa, adica si mai mult decat o doamna. Ce sa mai? Prea sfintia ta, nu alta. Ehee, si din varf, de acolo, de pe piedestalul de doamna preoteasa si mama eroina, privesti la pacatosii de jos cu dispret. „Cine, ma, aia?” Aia eram eu.
Da, asa se intampla in familiile astea exemplare, pe care lumea le pupa in cur si carora le inchina osanale. Vine napasta peste ele cand se asteapta mai putin. Napasta eram eu. Se cutremura familia din temelii, membri uniti in cuget si simtiri fac spume la gura, le crapa capu’ si incep sa arunce cu otrava si venin, pe langa mataniile executate cu rigoare ca sa-i scape de necurata. Adica de mine.
Dar uita, sfanta doamna, cand, minora fiind, de 16-17 anisori, practica chestia aia care se numeste sex (ptiu, drace!) cu un barbat de 28.
Asta se numeste infractiune din partea lu’domnu’. M-am interesat intre timp. Si sa-ti incepi viata la modul asta cracit, dupa care sa joci rolul sfintei in fata societatii si sa dai lectii de moralitate se numeste ipocrizie. Din pacate, doamna preoteasa Luminita Damian, mie de ipocrizie mi-e cel mai scarba pe lumea asta, de aceea voi da afara din suflet toata mizeria pe care ati provocat-o in viata mea, aratandu-va o oglinda in care sa va priviti adevaratul chip, nu pe ala care da bine in fata lumii si cu care va mandriti degeaba.





Copiii in grija tatalui

23 03 2017

„Cum sa-l responsabilizeze mama singura pe tatal plecat cand n-a putut sa faca asta nici macar cand erau impreuna? Cum sa-i explice ca in momentele importante copilul are nevoie de tata langa el? Cum sa-l invete ca promisiunile trebuie respectate si cuvantul trebuie sa fie cuvant, daca mama lui nu l-a invatat asta de mic? Cum sa-i spuna ca simte ca moare si ca nu s-a vrut niciodata o mama sacrificata, ci o mama fericita?” Solutia este una pe cat de complicata emotional, pe atat de justa la modul cel mai pragmatic: sa lase copilul in grija tatalui.
Intr-o societate ca a noastra, asa ceva este de neconceput. E ca si cand ai lasa copilul pe strada, in tomberon. Tatal e necunoscutul cu care ai facut sex si care mai mult de atat nu e capabil sa faca. Tatal este entitatea aceea care apare si dispare cand vrea palaria lui. Tatal e fiinta aceea ocupata, preocupata de bani si de barfe despre mama copilului care obligatoriu este ori curva ori nebuna, ori betiva, ori iresponsabila, orice e mai rau pe lumea asta, in niciun caz femeia pe care a iubit-o si care i-a nascut un copil drept urmare a iubirii dintre el si ea.
Ca mama nu poti gandi rational, ci doar prin prisma emotiilor. Cum sa-i lasi lui copilul? Mai bine mergi la tribunal si il lasi pe judecator sa decida, decat sa accepti de bunavoie ca aceasta varianta e la fel de normala ca cealalta. Sunteti egali atat in ceea ce priveste drepturile, cat si obligatiile din moment ce l-ati conceput impreuna, de comun acord.
Oare n-ai fi mai linistita stiind ca tatal, oricat ar golani, cand ajunge acasa sta cu copiii lui? Locuind in aceeasi casa cu ei, n-are alta solutie, decat sa-i bucure cu prezenta lui de fiecare data cand se intoarce. Oare n-ar fi mai bine pentru copii sa-l aiba pe tatal lor alaturi atunci cand fac febra, vomita, iar el sa se implice, vrea, nu vrea? Daca ar fi stat cu tine copilul, crezi ca ar fi sarit tati sa vina la voi la primul 38 de grade? Crezi ca ar fi stiut ce proiect are copilul de facut pentru scoala? Crezi ca ar fi cautat rochita sau bluzita pentru serbare? Crezi ca ar fi stiut ca traieste copilul primii fiori ai dragostei? Crezi ca ar fi alergat intr-un suflet sa il duca la spital pe cel mic cand s-ar fi imbolnavit? Eu cred ca nu. Cred ca doar ai fi visat sa faca toate astea si ai fi simtit din nou abandonul initial, de fiecare data cand tati era prea ocupat cu traitul libertatii de holtei. Iar copilul ar fi trait langa el cu o mama mereu trista, mereu umilita, mereu cu lacrimi in ochi si cu nod in gat, mereu chinuita sa se prefaca in fata lui fericita si multumita, dar pierduta, de fapt, in haul deznadejdii. Multa vreme ne bazam pe faptul ca cel mic nu pricepe, nu intelege, ca nu vede zbuciumul launtric. Avem impresia ca jucam rolul mamei fericite perfect si ca nimic nu poate tulbura copilul. Dar stiti ce? Specialistii practicanti in psihologie au ajuns la concluzia ca un copil aflat in grija tatalui creste mai stabil emotional decat cel aflat in grija mamei. Poate parea dura concluzia sau jignitoare la adresa mamelor care nu mai stiu ce si cum sa faca pentru puiul lor. De fapt, chiar de aici pleaca totul. Explicatia este foarte logica: mama ramasa cu copilul in grija joaca permanent si rolul tatalui (de unde si expresia bine argumentata in realitate, folosita de mamele singure „i-am fost si mama, si tata”). Acest lucru insa bulverseaza copilul. Pe cand tatal nu va face acest joc niciodata. El nu va tine locul mamei, preluand responsabilitatile acesteia. El va gasi un inlocuitor (bunica, bona, nevasta noua)care sa faca mancare, sa spele, sa calce, poate isi va lua si sofer care sa-l duca la scoala pe copil, dar va fi prezent in viata lor, cel putin fizic, mai mult decat ar fi fost daca cel mic ar fi trait cu mama in alta casa. Se va implica atat cat ii permite sufletul, dar sigur o va face.
In tot acest timp, mama stie exact ce nevoi, ce dorinte, ce probleme, ce ganduri, ce visuri si ce aspiratii are copilul si va veni in intampinarea lui fara sa fie nevoie sa insiste cineva, fara sa fie cautata si sa nu raspunda, fara sa traga cineva de ea ca sa-i reaminteasca, fara sa pacaleasca sau sa minta copilul, fara sa faca promisiuni pe care sa nu le respecte. O mama este suficient de responsabila incat sa stie sa fie alaturi de copilul sau in viata totdeauna doar pentru faptul ca e mama. Iar o mama fericita ii este mult mai de folos copilului decat una vesnic nefericita, plansa, chinuita si suferinda fiindca tati n-a fost in stare sa isi respecte promisiunile si a disparut ca magarul in ceata.